28 October 2020
Home / Nevoia de reforme / Ce-ar fi dacă industria muzicală ar fi reglementată precum politica?

Ce-ar fi dacă industria muzicală ar fi reglementată precum politica?

Că tot suntem în an electoral, anunț de pe acum că voi vota cu partidul sau candidatul care se va lupta pentru dreptul meu de a… nu vota cu el. Adică pentru spargerea cartelului inter-partinic actual, pentru desființarea simulacrului de competiție electorală, mai gălăgioasă și plictisitoare decât un blat la fotbal. M-am săturat să tot fiu chemat la o miuță “Dă-mi-o ie, na-ți-o ție”, fiindcă votul meu “contează” (vezi să nu… ).

Așa-zisa competiție electorală la care suntem invitați să alegem nu este de fapt o competiție, ci o ședință de partid de pe vremuri, cu lista stabilită de tovarăși (cei care de 20 de ani sunt în politică + copiii, nepoții sau servitorii lor, chipurile “noua generație”). Cu toții au interesul să se schimbe guvernarea, dar fără să se modifice nimic. De ce? Am explicat în urmă cu 2 ani:

Pentru a înțelege acest lucru este necesar să plecăm de la o constatare simplă, aproape axiomatică: concurența este rea. Nu vă grăbiți să ridicați din sprâncene. Concurența este rea pentru producători, pentru vânzători, pentru cei care se luptă să vă ia banii din portofel. Într-adevăr, concurența este bună pentru consumator, pentru alegător, pentru că poate opta între diverse alternative. Dar pentru ofertanți, credeți-mă, concurența este cel mai rău lucru din lume. Adam Smith, părintele economiei, a observat acum câteva secole lucrul acesta, atunci când spunea că dacă vezi adunați și discutând la o masă mai multi vânzători, cu siguranță ei nu fac altceva decât să comploteze împotriva consumatorului. Deoarece concurența este rea, iar monopolul este bun. Fiecare întreprinzător, din prima clipă în care intră pe piață nu visează altceva decât la statutul de monopol, de „rege al asfaltului” sau ceva asemănător.
Exact așa stă treaba și în politică: întreprinzătorii politici, adică partidele, nu privesc cu ochi buni competiția. Odată ajunși în Parlament vor face orice să împiedice concurența, libera intrare pe „piață”, adoptând diverse măsuri protecționiste care să le apere deja cucerita “cotă de piață” și să îi pună la adăpost de răzgândeala alegătorilor. Acest principiu simplu este excelent ilustrat de istoria modificării legilor electorale în România.

Cel mai simplu, firesc și echilibrat sistem de vot este cel proporțional. El asigură reprezentativitate maximă tuturor intereselor. Dacă culegi 20% din voturi, atunci vei dobândi 20% din puterea de decizie în Parlament. Cam așa au stat lucrurile la început, după Revoluție. Însă imediat ce partidele politice au prins un pic de cheag, interesul lor a fost să-i țină pe alegători captivi. Cum? Prin prohibiții și alte măsuri care au favorizat status-quo-ul. De pildă, prin instituirea și creșterea pragului electoral. De la 0 (zero, adică inexistent) în 1990, la 3% în 1992 şi la 5% la alegerile din anul 2000. Pentru a concura întreprinzătorii politici deja existenți trebuia să fii deja mare, ceea ce evident este imposibil. Pragul electoral poate fi astfel interpretat ca o măsură de ucidere în fașă a concurenței. Un alt exemplu excelent în acest sens îl constituie creșterea numărului necesar de semnături pentru constituirea unui partid politic. În 2003 s-a impus limita minimă de 25000 de adeziuni din minim 18 județe – una din cele mai restrictive prevederi de acest gen din Europa.

Schimbarea actuală, prin care învingătorul ia totul (adică fotoliul în Parlament), indiferent pe câtă lume convinge să-l voteze nu este decât un pas înainte în direcția cartelizării ofertei politice. Sistemul de vot devine acum extrem de restrictiv și practic cenzurează masiv preferințele alegătorilor. În acest sistem de decizie electorală, ori ești cel mai bun ori nu exiști – tertium non datur. Diferența față de mecanismul alegerilor în economie este uriașă. În vreme ce pe piață deciziile alegătorilor pot duce la coexistența mai multor firme, unele mari sau foarte mari, altele medii și unele de nișă, în spațiul alegerilor politice vorbim de cvasi-monopol. Aici, dacă ai obținut primul loc cu 30% din voturi ai câștigat, iar preferințele majorității populației sunt anulate.

Să încercăm încă o paralelă cu economia. Într-un regim de liberă concurență, consumatorii votează zi de zi cu banii lor ce automobile să se producă. Faptul că unii decid să cheltuie mai mult decât alții pe o mașină, faptul că simțul estetic variază de la individ la individ și alte considerente duc la rezultatul că pe piață vom găsi atât Hyundai cât și Mercedes, atât mașini roșii cât și verzi. Dacă am înlocui mecanismul prețurilor cu sistemul de vot majoritar dintr-un tur în spațiul economic, atunci probabil fiecare dintre noi am sfârși cu câte un Logan; culoarea decisă de majoritate. Toate celelalte opțiuni automobilistice ar dispărea de pe piață.

Rock

Dar, în fond, nu vă spun nimic nou. Sfârșitul concurenței este tocmai dezideratul mărturisit de cei care au visat la noul sistem electoral. În opinia lor, România are nevoie de două partide mari, care eventual să-și dea pase la guvernare, pardon, „să constituie majorități stabile”. În opinia mea, democrația din România – unde nu am scăpat de stupid people deși au trecut cei 20 de ani preziși – are nevoie exact de contrariul: de deschidere către nou, de permeabilitate în fața altor curente de gândire, nu de închistare în vechile metehne și grupuri de interese.

PartidePoliticienii vorbesc permanent de nevoia de schimbare, de importanța implicării în politică a celor care până acum au refuzat. Cred că e cazul să lase propaganda și să treacă la fapte. Dacă chiar vor o schimbare, atunci să liberalizeze intrarea în politică.

Asta în primul rând. După care să legifereze sistemul de vot online. Puneți pariu cu mine că dacă acest lucru se va întâmpla participarea la vot va fi de peste 90%?

[layout show=”1″]

0 Shares
Share
Tweet
Share