26 May 2019
Home / Ce face statul? / Câteva întrebări incorecte politic despre transformarea deponenţilor în investitori

Câteva întrebări incorecte politic despre transformarea deponenţilor în investitori

Cu cât stau mai mult şi mă gândesc la confiscarea depozitelor de peste 100000 de euro – în curând literă de lege la Bruxelles – cu atât îmi vin în minte mai multe întrebări.

keepcalm

De exemplu, plecând de la ideea că cine ţine milioane în bancă ar trebui să ştie că îşi asumă un risc mă gândesc că lucrurile ar trebui să stea exact invers, respectiv că riscul cel mai important ar trebui suportat de micii deponenţi. Cum aşa? Păi să ne gândim la următorul scenariu. Ai o fabrică de mobilă. Fabrica asta are şi clienţi “instituţionali” care cumpără constant şi de valoare mare (hoteluri, restaurante, şcoli, diverse companii), are şi o puzderie de clienţi mici care cumpără foarte rar câte un dulap sau o masă. Să presupunem că ai un accident şi nu mai poţi livra la timp comenzile. La cine renunţi? Pe cine amâni? Vei suna la restaurantul care ţi-a comandat 50 de mese ca să îi spui că nu poţi să-i trimiţi marfa la timp fiindcă ai 50 de persoane fizice care au cumpărat câte o masă şi pe ei o să-i serveşti primii?

Probabil în majoritatea cazurilor micul cumpărător este nesemnificativ şi va fi tratat ca atare. Clienţii mari, în schimb, cei care cumpără regulat şi te ajută să îţi planifici producţia, cei care îşi creează relaţii şi te pot promova – ei sunt importanţi. De ei te lipseşti abia în ultimă instanţă.

Acum, oare nu ar trebui să stea lucrurile la fel în cazul unei bănci? De ce ar renunţa o bancă la marii deponenţi, la cei care o alimentează constant cu bani şi care desfăşoară probabil numeroase tranzacţii bancare? Nu mi se pare că soluţia impusă de sus în Cipru şi care va fi implementată ca default pe viitor în orice ţară este o soluţie care “se apropie de cea de piaţă”, aşa cum s-a spus. Din contră, cred că pe piaţă am fi asistat mai degrabă la sacrificarea micilor deponenţi şi la respectarea angajamentelor faţă de cei mari.

Ar mai fi şi întrebarea: Bine, dar deponenţii mici sunt mulţi şi dacă se panichează şi fug nu duc banca în faliment? Nu este deloc sigur. Nu ştiu dacă panica ar putea fi stopată, însă micii deponenţi şi-ar fi plasat economiile în alte bănci care ar fi putut împrumuta mai apoi rezervele necesare băncii aflate în pericol, tocmai datorită faptului că banca pune deponenţii mari pe primul loc. Oricum, dacă vă este teamă de acest scenariu, atunci nu văd cu ce este mai bună soluţia actuală care a reuşit să spargă borcanele definitiv: pe de o parte a lovit zdravăn în clasa de mijloc şi upper-middle (că mogulii şi-au retras banii la timp pe bază de insider information) şi probabil a speriat şi micul deponent care acum aşteaptă să vadă dacă peştele împuţit la cap nu cumva se va strica de tot.

O altă nelămurire ţine de aşa-zisa asumare a riscului. E adevărat că riscul există în orice acţiune umană şi – deşi mi se pare comic ca statul să vină post-criză şi să te avertizeze despre el, uitând că înainte ţi-a spus să pariezi că nu e nici un risc – depozitul bancar nu e scutit de riscuri decât pentru naivi. Exact. La fel de bine sunt riscante şi obligaţiunile de stat în care sunt îndemnaţi marii deponenţi să investească. Pardon? Nu obligaţiunile de stat greceşti au dus băncile din Cipru în faliment?! Şi în România crede cineva că obligaţiunile statului sunt lipsite de risc? Da, statul nu dă oficial faliment pentru că poate tipări bani, dar devalorizarea nu mi se pare că garantează valoarea reală a economisirilor investite în titluri de stat. Deci să fim serioşi.

Faptul că orice activitate este riscantă nu înseamnă că în calitate de prestator/creditor/furnizor eşti automat păgubit. Aici avem o problemă de drept. Dacă ţi-ai onorat obligaţiile contractuale iar cealaltă parte nu, atunci într-o societate în care s-ar respecta cu adevărat dreptul de proprietate privată ar trebui să ai posibilitatea să ceri executarea silită a debitorului rău-platnic, inclusiv plata de alte daune (materiale şi morale), mergând inclusiv peste activele personale ale debitorului. Faptul că astăzi avem “responsabilitate limitată” pretutindeni, nu înseamnă că aşa este bine sau că asta este piaţa. Faptul că proprietarii băncilor şi-au pierdut cei 8% capital propriu din activele totale nu înseamnă că s-a făcut dreptate şi că au răspuns pentru pagubele create. În urmă cu un secol băncile aveau 50% capital propriu. Imaginaţi-vă că aşa ar sta lucrurile astăzi, ar mai fi fost nevoie de confiscarea depozitelor?

Dusă la limită, pretenţia că deponenţii trebuie să-şi piardă banii fiindcă i-au lăsat pe mâna unui bancher prost este absurdă. După acelaşi tipar, ar trebui ca toţi cei care sunt înşelaţi în vreun fel să-şi piardă proprietăţile fiindcă… “şi-au asumat un risc”. Aşa cum spunea Bogdan Tatavura, dacă am un apartament cu două camere şi l-am închiriat unui rău platnic, ar trebui să pierd o cameră pentru a-l salva pe chiriaşul cu probleme. Să fim serioşi, încă o dată.

Ca ultimă idee, e adevărat că sistemul bancar de azi creează o sumedenie de obligaţii conflictuale care nu pot fi stinse şi, datorită rezervei fracţionare, este prin definiţie insolvabil. Dar acest lucru este ţinut ascuns. Iar statul a făcut tot ce a putut pentru a masca această insolvabilitate. Acum, când lucrurile au luat-o razna, aflăm că sistemul e riscant şi că aşa e piaţa. Ei bine, totul e riscant în viaţă, dar aceasta nu e piaţa. Aceasta este o şandrama instituţională care fără imixtiunea şi bugetul statului (adică al nostru) s-ar scufunda cât ai clipi.

2 Shares
Share
Tweet
Share