19 September 2020
Home / Politica fiscala (page 2)

Politica fiscala

Ar trebui să se împrumute statul direct de la cetățeni?

Presa a discutat recent posibilitatea ca ministerul finanțelor să emită obligațiuni către persoanele fizice. De ce? Este criză, băncile și investitorii străini au acumulat destule titluri de trezorerie până acum și cer randamente mari. Pe lângă unii economiști citați în articolul către care am trimis link, Ionuț Dumitru spune și el că este o idee bună. Hai să vedem. Personal, această “democratizare” a îndatorării statului îmi sună prost – și nu doar din cauză că “democratizarea” îmi sună în general prost de la o vreme. Îmi este clar că, după cum este pusă problema, statul caută creditori săraci cu duhul. Căci băncile și marii investitori (străini) sunt cumpărători “sofisticați”, care înțeleg riscul afacerii și, în consecință, tocmai de aceea cer randamente mari; pe când populația s-ar putea repezi să cumpere, fără să se gândească mai atent, dat fiind că randamentul plasamentelor alternative (depozitele bancare) este mai redus. Măsura mi se …

Citeşte în continuare

Politica macro-prudențială: câteva obiecții la ultima prezentare a guvernatorului BNR

Astăzi am asistat la disertația guvernatorului BNR intitulată Macroprudențialitatea. Reglementarea, crizele financiare și politica monetară. Cumva am reușit să-mi mențin atenția trează, deși guvernatorul a avertizat audiența în repetate rânduri, pe parcursul prelegerii, că ceea ce urmează a spune este plicticos, ba chiar că publicul său riscă să nu îl înțeleagă. A spus aceste lucruri probabil pentru a testa răbdarea și perspicacitatea economiștilor din sală (profesori, bancheri, studenți, jurnaliști) care însă au trecut testul. Unii participanți au tolerat aceste afirmații cu îngăduință, alții chiar cu condescendență. Referitor la prezentarea propriu-zisă, ar fi două lucruri de spus. Primul este legat de viziunea de ansamblu a bancherilor centrali (inclusiv a domnului Isarescu) asupra funcționării economiei. Al doilea se referă la câteva scăpări caracteristice economistului care se străduiește să demonstreze ceva dar, în lipsa unor argumente mai solide, recurge la diverse artificii metodologice, în speranța că se va aplica celebrul proverb: „Dacă vei …

Citeşte în continuare

Gândire ruptă în talpă

Zice Jeffrey Franks: În următorii cinci ani aş vrea să văd nu numai CAS mai scăzute ci şi un nivel mai redus de TVA. Veţi putea face acest lucru numai dacă veţi colecta suficienţi bani. Ceea ce trebuie făcut în primul rând este abordarea problemei administrării fiscale, îmbunătăţirea colectării, combaterea evaziunii fiscale în economia gri. Odată ce va avea succes pe partea colectării veniturilor, România va intra într-un cerc virtuos şi va putea reduce nivelul taxelor – vor fi taxe mai mici şi bani mai mulţi. Nu putem începe cu tăierea taxelor şi să sperăm să vină banii. Asta este problema de care mă izbesc în multe din discuțiile cu oameni importanți din România. Mulți spun că scăderea fiscalității este bună, dar doar a doua în ordinea priorității, după creșterea colectării. Dar de ce ar mai reduce statul vreodată fiscalitatea dacă îmbunătățește colectarea?! Ce motiv ar avea să reducă taxele …

Citeşte în continuare

Deficitul bugetar – februarie 2011

Execuția bugetară arată o îmbunătățire semnificativă față de perioada similară a anului trecut. Ceea ce s-a și întâmplat. Însă comparația trebuie pusă în context. În “perioada similară a anului trecut” încă nu crescuse TVA și nu se reduseseră salariile bugetarilor cu 25%. Deci, pentru cine este interesat de reflectarea dinamicii economice asupra situației finanțelor publice, comparația 2011 vs. 2010 încă înseamnă o comparație între mere și pere. Cifrele arată într-adevăr rezultatul măsurilor de asuteritate: încasările din TVA au crescut cu 33,5% iar cheltuielile de personal au scăzut cu 22,5%. Dar mai departe? Mai departe cifrele zugrăvesc o realitate în contrast cu optimismul afișat de unii în legătură cu ieșirea din criză: venitul din impozit pe profit a scăzut cu 16,7% iar cele din impozitul pe venit cu 6%. Așadar o contracție serioasă. Ceea ce înseamnă fie că economia nu iese din criză, fie că iese dar nu-i spune nimic guvernului!

Citeşte în continuare

Efectul “austerității” și eșecul creșterii fiscalității în 2010

Graficul de mai jos vă oferă în toată splendoarea efectul austerității bugetare din 2010. Vă reamintesc ce am prezis săptămâna trecută: anul acesta guvernul a sporit TVA de la 19% la 24% și a tăiat salariile bugetarilor cu 25%. Măsuri drastice, în contul cărora România a fost considerată un „experiment controlat” al politicii dure de austeritate. După o asemenea inginerie vă așteptați ca starea finanțelor publice să se însănătoșească? Ei bine, deficitul bugetar se reduce cu aproximativ 1 punct procentual. Mult prea puțin pentru a putea spune că am sărit pârleazul. Interesant este și altceva. Ca pondere în PIB (statistici din noiembrie) statul a colectat aceleași venituri: 29,4%, față de 29,2% în 2009. Întreaga ajustare a deficitului bugetar s-a realizat pe seama reducerii cheltuielilor: 34,7% față de 35,3% în 2009. La rândul său, această reducere o putem pune exclusiv pe seama scăderii cheltuielilor de personal: 7,7% față de 8,8% în …

Citeşte în continuare

Testul economistului deștept: stimulăm sau nu consumul?

Friedrich Hayek a spus că testul pe care îl are de trecut cineva pentru a se numi bun economist constă în înțelegerea faptului că creșterea economică sau nivelul angajării forței de muncă nu sunt determinate de creșterea consumului ci, din contră, de volumul economisirii. Nu consumul decide nivelul producției, ci reținerea de la consum – adică economisirea. Nu consumul determină producția, ci producția determină consumul. Producția se face cu resurse, iar dincolo de stadiul omului primitiv care prinde pești cu mâna producția necesită bunuri de capital, adică presupune existența economisirii. Testul lui Hayek a fost amintit de către Huerta de Soto, cu ocazia recentelor conferințe din România: For Hayek, the best test for an economist is to understand the implicit fallacy contained in uderconsumption theories and in what is called the shrift paradox or paradox of saving: “It is not consumers’ demand that secures the generation of incomes. It is …

Citeşte în continuare

Datoria publică și jocul la cacealma

Ministerul de Finanțe persistă în strategia îndatorării pe termen scurt, sfidând dorința băncilor de a obține o rată a dobânzii mai mare de 7%. Azi a respins toate ofertele băncilor pentru obligațiunile pe 5 ani. Nici în septembrie nu are alte planuri, 87% din creditele ce sunt planificate a fi contractate având o scadență de maxim 1 an. Care e ideea? Că criza e o fiță a moftangiilor de speculanți? Că „la anul vom avea cu siguranță creștere economică”? Mă întreb dacă jocul la cacealma pe banii contribuabililor va continua după ce artistul de la șefia ministerului va fi înlocuit. Dacă da, atunci nu e a bună. Figura de mai jos arată diferența dintre randamentele titlurilor emise de PIIGS față de obligațiunile germane. După cum se vede, aceasta urcă bine-mersi, dovadă că criza a fost rezolvată pe hârtie… sau cu hârtie, după cum vreți să o luați. România nu se …

Citeşte în continuare

Super-explicație pentru multiplicatorul negativ

Casey Mulligan de la Chicago University îi învață (fără să realizeze?) pe krugmanieni de ce multiplicatorul este supraunitar doar la klingonieni: Uite o explicație simplă care arată de ce multiplicatorul ar putea fi zero. Într-un scenario, guvernul cumpără lucruri care sunt atât de utile încât cetățenii le-ar cumpăra ei înșiși. Odată ce guvernul intervine și cumpără aceste lucruri în numele cetățenilor, sectorul privat încetează să le mai cumpere, iar cheltuielile totale rămân constant, atât ca valoare totală cât și în ceea ce privește structura achizițiilor. Întrebarea de baraj e următoarea: Deci, să înțelegem că dacă guvernul cumpără lucruri mai puțin utile (pe care cetățenii nu le-ar cumpăra), atunci multiplicatorul este pozitiv și, deci, o vom duce mai bine?! Absurd! Ceea ce demonstrează că, dacă e să dăm un sens multiplicatorului cheltuielilor publice, atunci trebuie să recunoaștem că el este în realitate negativ. Doar dacă guvernul ar dislocui perfect achizițiile private …

Citeşte în continuare

E oficial! Multiplicatorul cheltuielilor publice este negativ!

Mă distrez cu “American Economic Review Papers and Proceedings” care tocmai mi-a fost trimisă prin poștă. Unul dintre primele articole susținute la conferința anuală organizată de American Economic Association și publicat în acest voum este Harald Uhlig, Some Fiscal Calculus. Este încă o lucrare care își propune să determine multiplicatorul cheltuielilor publice – problemă pe care am explicat-o în contextul ministeriatului Pogea. Ce este special cu această lucrare, altminteri banală prin problema abordată, este cifra la care ajunge. Uhlig (profesor la University of Chicago) afirmă că cheltuielile guvernamentale au un efect pozitiv pe termen scurt. Am putea fi tentați să tragem concluzia că cheltuielile guvernamentale reușesc să stimuleze economie și să genereze un efect de multiplicare amplu. Mai precis, acest efect este similar sau chiar mai mare decât multiplicatorul furnizat în anexa lucrării lui Romer și Bernstein – documentul oficial al Casei Albe care analizează American Recovery and Reinvestment Act …

Citeşte în continuare

De ce TVA înseamnă de fapt impozitarea venitului

Despre TVA am vorbit anul trecut în acest articol în care am arătat că TVA nu duce la creșterea prețurilor și că acest fenomen se datorează mai degrabă emisiunii monetare operate pentru a face mai suportabilă creșterea taxelor. Cum în ultimele zile numeroși comentatori s-au repezit să afirme că TVA de 24% va duce la creșterea inflației, nu strică să fie recitit. Astăzi vreau însă să mă ocup de pretenția mai mult sau mai puțin explicită a unora (în special a celor care au făurit creșterea TVA) că această taxă impozitează consumul, motiv pentru care ar fi “cea mai puțin dureroasă” cale de a crește veniturile bugetului – creșterea cotei unice sau impozitarea pensiilor ar fi reprezentat o soluție și mai proastă. Această convingere este posibilă doar datorită ignoranței pe care o manifestă numeroși analiști în ceea ce privește principiul fundamental al impozitării: niciun impozit nu poate fi pasat în …

Citeşte în continuare

Taxele se plătesc singure? Replică la Soviani și Socol

Radu Soviani a criticat ieri reducerea fiscalității în general și introducerea cotei unice în special, pe motiv că acestea măresc deficitul bugetar. O poziție similară (mult mai detaliată și argumentată) o are și Cristian Socol de la ASE. Pe scurt, Soviani se bazează pe două lucruri în pledoaria sa împotriva cotei unice din România: 1. Cota unică a echivalat cu reducerea fiscalității și a dus la scăderea veniturilor și la creșterea deficitelor bugetare 2. Profesorul Nicholas Gregory Mankiw de la Harvard a arătat că reducerea fiscalității acoperă prin efectul de stimulare a creșterii economice doar 17%-50% din pierderea veniturilor bugetare (în funcție de obiectul impozitării: munca sau capitalul) Din capul locului vreau să precisez că nu sunt un avocat necondiționat al cotei unice. Dacă mâine aș avea de ales într-o impozitare progresivă de la 0,67 la 4 procente și actuala cotă unică de 16%, aș alege prima variantă cu ochii …

Citeşte în continuare

Două reguli în politica fiscală

În tentativa de a limita puterea discreționară a statului de interveni în economie (vezi celebra dezbatere reguli versus discreție), economiștii au acordat atenție îndeobște regulilor în politica monetară, evitând domeniul bugetar. Dacă în domeniul monetar s-au propus o grămadă de reguli (regula țintirii inflației, a nivelului prețurilor, a cursului de schimb, a ratei dobânzii, a masei monetare – fiecare cu variante), în ceea ce privește îngrădirea autonomiei fiscale lucrurile stau mult mai prost. Unicele și totodată celebrele reguli bugetare derivă din criteriile prevăzute pentru aderarea la moneda unică europeană: • Deficit bugetar de maxim 3% din PIB • Datorie publică de maxim 60% din PIB Inspirat de cazul Georgiei, statul care a întreprins una din cele mai liberale reforme economice din ultima vreme și în care se încearcă încorporarea acestor reguli în Constituție, plus prevederea ca cheltuielile publice să nu depășească 30% din PIB, am mers mai departe (cu cât …

Citeşte în continuare

Datoria publică din ţările dezvoltate în următoarele decenii

Stephen Cecchetti şi încă doi colegi de la Bank of International Settlements (deci nu e vorba de un grup privat) au produs un studiu foarte bun asupra dinamicii datoriei publice din ţările dezvoltate în următoarele 2-3 decenii, ca urmare a crizei actuale dar mai ales a nesustenabilităţii sistemelor publice de pensii. Să le dăm cuvântul (sublinierile îmi aparţin): According to the OECD, total industrialised country public sector debt is now expected to exceed 100% of GDP in 2011 – something that has never happened before in peacetime. Today, interest rates are exceptionally low and the growth outlook for advanced economies is modest at best. This leads us to conclude that the question is when markets will start putting pressure on governments, not if. Overall fiscal balances have been deteriorating sharply – by 20–30 percentage points of GDP in just three years. And, unless action is taken almost immediately, there is …

Citeşte în continuare

Multiplicatorul cheltuielilor publice: există sau nu?

Paul de Grauwe rezumă în acest articol principalele două curente de gândire în legătură cu efectele politicii fiscale de stimulare economică. Potrivit curentului keynesian, cheltuielile guvernamentale au un puternic efect de multiplicator, propulsând PIB la un nivel permanent mai înalt. Pentru cine nu a înţeles, asta înseamnă că prin simplul fapt că guvernul colectează bani prin impozite şi îi redistribuie el reuşeşte să sporească definitiv şi irevocabil nivelul de bunăstare al societăţii. Al doilea curent de gândire neagă importanţa politicii de stimulare, şi susţine că multiplicatorul este subunitar, scăzând în timp la zero. Motivul este că indivizii anticipează creşterea impozitelor în viitor pentru acoperirea deficitelor bugetare create de creşterea cheltuielilor publice. Practic, pe termen lung, guvernul nu face decât să înlocuiască cheltuielile private cu cheltuielile publice, astfel încât nu va exista o modificare a nivelului de trai (PIB). În opinia mea, ambele teorii sunt incorecte, deşi cea de-a doua – …

Citeşte în continuare