17 October 2019
Home / Nevoia de reforme (page 8)

Nevoia de reforme

Tehnologia, capitalul şi Letonia

Dan Popa ne-a povestit astăzi că guvernul Letoniei a decis să facă economii la buget prin utilizarea de soft-uri gratuite. Ideea mi se pare excepţională. Factorul fundamental din spatele creşterii economice este acumularea de capital. Ceea ce ne separă de naţiunile dezvoltate este, în principal, faptul că ele au acumulat de-a lungul timpului mai mult capital decât noi, ceea ce le-a permis să extindă structura de producţie şi să adopte metode de producţie mai productive. Ţările de rangul doi, precum Letonia sau România, nu pot progresa decât (1)printr-o acumulare susţinută de capital, ceea ce presupune o rată înaltă a economisirii şi (2) prin existenţa unui sistem economic de piaţă, care să folosească abilitatea antreprenorială în interesul societăţii. Aşa stând lucrurile, „investiţiie” operate de stat în tehnologii state of the art implică risipirea, nu economisirea, banului public. Contrar aparenţelor, adoptarea unor tehnologii ieftine (nu foarte îndepărtate calitativ de tehnologiile avansate) este …

Citeşte în continuare

Dinu Patriciu: 10 măsuri de reformă

Cu întârzierea caracteristică deja, vă supun atenţiei editorialul lui Dinu Patriciu din „Adevărul” – Zece măsuri anticriză. Sunt cele mai bune măsuri pe care le-am auzit în spaţiul public românesc şi strălucesc prin lipsa de populism. Chiar nu înţeleg de ce nu le-a remarcat nimeni (oare prea puţini citesc “Adevărul”?) Remarc consecvenţa autorului, care constată implicit că problema de fond în România nu este fiscalitatea prea ridicată, ci statul prea mare. De aceea, nu se mulţumeşte să recomande reducerea fiscalităţii, ci susţine reducerea statului. În absenţa unei legi care să limiteze veniturile şi cheltuielile publice ca pondere în PIB, relaxarea fiscală ar aduce probabil la buget prea mulţi bani. Şi nu avem nevoie de mai mulţi bani pe care să îi administreze birocraţii.

Citeşte în continuare

Despre droguri

Cu întârziere, îmi fac reclamă, atenţionându-i pe cei interesaţi de problema legalizării drogurilor să citească vastul articol scris de Oana Osman în ultimul număr al publicaţiei “Capital”. Articolul a beneficiat de un ecou corespunzător în „Evenimentul Zilei” de luni, pe care îl puteţi citi aici. Felicitări autoarei articolului pentru faptul că a ales să culeagă şi să includă în text opiniile unor respectabili membrii ai comunităţii academice, alături de care sunt onorat să mă aflu. În acelaşi domeniu, recomand fără rezerve cititorilor interesaţi şi articolul postat cu ceva vreme în urmă de Cristian Orgonaş.

Citeşte în continuare

North Oaks – oraşul cu drumuri private

Am vizitat site-ul localităţii Noth Oaks din Minnesota şi tare aş vrea să văd cum arată în realitate. Este probabil singurul oraş din lume cu drumuri private (dacă mai ştiţi altul, ar fi bine să ştim cu toţii). Şi parcurile şi zonele de agreement sunt private – aparţin locuitorilor, prin intermediul “Asociaţiei proprietarilor din Noth Oaks”. De fapt, după cum se arată pe site, municipalitatea nu deţine nicio proprietate. Deci, adio cerşetori, adio problemelor cu iluminatul şi curăţenia drumurilor publice, adio distrugerii parcurilor.

Citeşte în continuare

De ce Poliţia trebuie desfiinţată

Tocmai am văzut la ştiri cum IPJ Botoşani a fost ridiculizat de nişte teribilişti ai şoselei care au ignorat marcajele rutiere şi ordinea publică într-un show nocturn cu public. Partea amuzantă nu este că totul s-a petrecut fără ştirea poliţiei, din contră. Poliţia a aflat de spectacol, a venit, a refăcut marcajul rutier, „a efectuat cercetări” şi… a plecat. După care cursele de maşini s-au reluat „în linişte”. Ştirea îmi aduce în minte cele spuse de artizanul transformării liberale a Georgiei, Kakha Bendukidze, care – într-o conferinţă la Cato Institute – a explicat necesitatea reformei instituţionale radicale într-o astfel de ţară, reformă împinsă până la desfiinţarea poliţiei. Toată lumea se vaită „Ce ne facem dacă desfiinţăm poliţia? Ce se întâmplă pe urmă?”. E o întrebare stupidă. “Nu se întâmplă nimic. Este vorba de o instituţie disfuncţională. Nimic nu se întâmplă dacă dispare. Dacă stingi lumina într-o cameră unde nu este …

Citeşte în continuare

Criza grădiniţelor se combate fără stat

Este sezonul crizei locurilor în grădiniţe. Ca orice altă criză (micro)economică – criza de sânge, criza de locuri de parcare ş.a. – ea nu se combate cu eternele promisiuni populiste ale autorităţilor. Criza, sau deficitul, cum vă place să-i spuneţi, este urmarea logică a gratuităţii locului în grădiniţă. Este foarte simplu să eliminăm criza din preocupările zilnice: privatizarea totală a grădiniţelor. Cum multă lume strâmbă din nas la acest gen de propunere, să lămurim câteva lucruri. În primul rând, să observăm că, vorbind despre criza grădiniţelor, jurnaliştii se referă întotdeauna la grădiniţele de stat. Aşadar, problema o constituie regimul de proprietate asupra grădiniţelor, nu furnizarea acestor servicii educaţionale. Mai precis, problema rezultă din două cauze simple: (1) funcţionarii statului nu au interes să investească în construcţia de grădiniţe, aşa cum nu au interes să investească în construcţia de autostrăzi sau de orice altceva şi (2) la preţul de zero (în …

Citeşte în continuare

Liberalismul nu şi-a epuizat resursele. Cazul Georgiei

Acum ceva timp am fost invitat să ţin o prelegere la o şcoală de vară în Georgia. Am refuzat, poate şi din aroganţă intelectuală (hei, „la capătul lumii” chiar nu am de gând să mă duc, să invite pe alţii mai puţin celebri!), fiindu-mi neclar impactul promovării libertăţii economice în cee ce am considerat a fi o ţară de rangul 2 spre 3. Stimulat fiind de o conversaţie recentă cu cineva care propunea cu insistenţă cazul Georgiei drept model de reformă liberală (demn de urmat de România), am încercat să mă informez mai bine şi, astfel, mi-am dat seama că sunt complet pe dinafară. Acum cred că Georgia este un caz extrem de interesant, care merită cunoscut mai bine. Prin măsurile întreprinse şi, mai ales, prin efectele acestora, Georgia a arătat că liberalismul nu şi-a epuizat resursele, din contră. Celor interesaţi de detalii le recomand să citească Georgia’s Search for …

Citeşte în continuare

Votul: legalizarea prezentării rezultatelor în timp real

Alegerile de duminică mi-au reamintit o problemă pe care nu am să o descifrez până acum: de ce sondajele operate la urne nu pot fi prezentate pe parcursul zilei de vot, ci doar la terminarea acesteia. Argumentul pentru interzicerea prezentării scorului electoral în timp real este că publicul nu trebuie „ameţit” cu ştiri care îi pot afecta capacitatea de a alege raţional. Acum îmi dau seama că argumentul seamănă cu ideea izolării juraţilor/judecătorilor de mediul social pentru ca judecata lor să nu ia în seamă decât faptele şi probele administrate. Cred că alegerile colective nu se compară cu procesul de judecată. Dreptatea nu ţine cont de preferinţa indivizilor. Vinovăţia unui inculpat nu creşte sau scade odată cu popularitatea acestuia. În schimb, la alegeri, preferinţele subiective ale indivizilor sunt decisive – singurele care contează. Aş asemăna procesul electoral mai mult cu un proces de piaţă, în care unii cumpără ce oferă …

Citeşte în continuare

Lumea perfectă a ARACIS

Coaliţia pentru Universităţi Curate (CUC) şi Societatea Academică din România (SAR) au efectuat un clasament al integrităţii universităţilor din România. Deloc întâmplător, acest clasament arată diferit faţă de rezultatele procesului de evaluare pe care Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) îl derulează. Domnul Ion Curtu, preşedintele ARACIS, a ripostat la acuzaţiile de nepotism şi lipsă de transparenţă de care s-ar face vinovate multe universităţi, afirmând că: „Scopul unei universităţi este de a oferi educaţie, performanţă şi cercetare. Nepotismul sau felul guvernanţei unei universităţi nu sunt criterii de fond. Se întâmplă de multe ori, mai ales la universităţile de medicină, copiii să-i urmeze pe părinţi în profesie. Păi, pe mine nu mă interesează asta, ci dacă îşi fac într-adevăr treaba!” Cine are dreptate? Cred că doamna Alina Mungiu Pippidi ar trebui să se gândeasca de două ori înainte de a trage concluzii. Şi mai cred că ar …

Citeşte în continuare

Birocraţie – romanian style

Am avut ghinionul să pierd cartea de identitate a maşinii. Obţinerea uneia noi a presupus intrarea în luptă cu birocraţia româneasca. Excluzând ghişeele de informaţii, la care stai bineînţeles la coadă, a trebuit să parcurg următoarele etape: 1. M-am dus să dau anunţ la Monitorul Oficial că am pierdut cartea maşinii. Am inţeles de ce MO posedă un sediu demn de o bancă imediat ce mi s-a spus că trebuie să plătesc 20 RON taxă – pentru publicarea unui anunţ de aprox. 2 x 5 cm. 2. Am revenit la MO a doua zi, pentru a lua ziarul. Plătind desigur! 3. M-am dus la Serviciul de Înmatriculări din Pipera unde m-au pus să completez un formular şi sa fac xeroxuri după buletin şi talon. Desigur că nu puteau face ei asta, doar statul nu este în slujba cetăţeanului, şi nici nu aveau un copiator în incintă, pentru că “nu pot …

Citeşte în continuare

Justiţie nelimitată

Între închisoare preventivă pentru 29 de zile şi condamnarea definitivă la 3 ani cu suspendare În materie de justiţie, în România totul este posibil. Cetăţeni despre care se presupune că au adus diverse ofense legii (suspecţi de furt, corupţie etc.) sunt urmăriţi cu îndârjire de procurori şi trimişi la închisoare preventivă de judecători. În direct şi la ore de maximă audienţă aflăm că reprezintă un pericol public şi trebuie izolaţi de societate. Simultan, cetăţeni care au comis fapte de o violenţă extremă (accidente rutiere mortale) sau au afectat grav sănătatea altora (trafic de droguri) sunt trataţi cu blândeţe paternală. Justiţia le-a bătut obrazul cu degetul condamnându-i definitiv, după care le-a spălat onoarea lăsându-i să circule liberi printer noi. Aceste decizii contradictorii (faţă de spiritul Legii), dacă nu complet aberante, ilustrează perfect ineficienţa cronică a întreprinderii de stat. Căci sistemul judiciar este exact acest lucru: un monopol de stat. De fapt, …

Citeşte în continuare

Despre vânzarea şi cumpărarea de copii, din nou

Încercând să aprofundez subiectul abordat într-un articol precedent, am descoperit că există o literatură importantă despre dereglementarea adopţiilor şi piaţa copiilor. Practic, s-a scris atât de mult încât a trebuit să-mi iau adio de la ideea că aş mai putea adăuga ceva original pe această temă. Mai jos ofer câteva linkuri importante (lucrări apărute în publicaţii recunoscute de comunitatea ştiinţifică) pentru cei doritori să se documenteze. Pentru cei care au luat în derâdere articolul meu anterior, postat mai jos, e o temă suplimentară de reflecţie. Promit să revin curând cu un material mai amplu sau poate chiar cu o nouă pagină pe acest blog, dedicată exclusiv liberalizării tranzacţiilor cu copii. Elisabeth M. Landes and Richard A. Posner, The Economics of the Baby Shortage, Journal of Legal Studies 7(2), 1978 Asta e o lucrare fundamentală, scrisă de unul dintre cei mai mari magistraţi ai SUA. Lawrence Alexander, Lyla O’Driscoll, Stork Markets: …

Citeşte în continuare

Pledoarie imposibilă: de ce să nu se vândă copii?

Unii oameni vând copii. Old news, chiar dacă presa ne anunţă fiecare nou caz pe un ton la fel de stupefiat ca la început. Dar de ce ar trebui să fie vânzarea – înfierea pe bani – de copii ilegală? 1. Pentru că este imorală? Aiurea, ne scăldăm zilnic într-un ocean de imoralitate, la ore de maximă audienţă, dar asta nu ne mai preocupă pentru că a intrat în obişnuinţă. Ce vi se pare mai grav, angajamentul nerespectat al partidelor că vor majora salariile profesorilor – promisiune (şi) pe baza căreia au câştigat alegerile, sau intenţia unor săraci cu duhul de a-şi vinde copilul nenăscut? 2. Pentru că reprezintă o agresiune, încălcarea unor drepturi? Aici lucrurile sunt şi mai clare, pentru că înfierea pe bani nu încalcă drepturile nimănui. În particular, nu încalcă vreun drept al copilului care, la o vârsă atât de fragedă şi lipsit de puterea de consimţământ …

Citeşte în continuare

Un motiv in plus pentru reforma proprietatii asupra armelor

Admirabilă capacitatea judecătorilor de a compune motive pentru arestarea cuiva. Motivarea instantei pentru arestarea lui G. Becali: Apropiaţi şi susţinători ai lui Gigi Becali au acţionat la îndemnul şi sub comanda acestuia într-o manieră care sfidează regulie de drept, inculpatul fiind o persoană publică, recunoscută în unele medii ca un formator de opinie, multe din conduitele acestuia fiind exemplu de urmat pentru alţi cetăţeni – cum ar fi apropierea sa de Biserică, aspect pus în evidenţă în multe ocazii în sens pozitiv -, se arată în motivarea deciziei Judecătoriei sectorului 1 (Js1), prin care Gigi Becali şi alte patru persoane au fost arestate. Astfel, spune instanţa, Becali “poate mai mult ca ceilalţi inculpaţi era dator să se manifeste într-o conduită care să nu contravină regulilor de convieţuire socială”. Ce se mai poate spune? Formatori de opinie din toate ţările, feriţi-vă! Cum se pot evita simplu astfel de abuzuri? Prin legalizarea …

Citeşte în continuare

Dreptul la imagine?

Scandalurile mondene, precum cel recent care a implicat-o pe Mihaela Rădulescu, sunt adesea prilej de invocare a “dreptului la imagine”. Încolţite de paparazzi, vedetele rezistă cât rezistă oferind replica mincinoasă şi stereotipă – “Nu-mi pasă ce scriu tabloidele despre mine, pot scrie orice pntru că îmi fac reclamă” – pînă cînd moralul lor cedează şi ajung să comită gesturi violente împotriva acestora sau să-i acţioneze în instanţă sub pretextul că le-a fost afectat “dreptul la imagine”. Nu doar vedetele de film sau de televiziune întâmpină sistematic probleme cu dreptul la imagine. Politicienii, de exemplu, ripostează şi ei la bârfele oferite de jurnalişti în paginile publicaţiilor de scandal sau pe platourile de televiziune, acuzându-şi defăimătorii că îi calomniază şi le distrug reputaţia. Dar ce este acest “drept la imagine”, la “propria reputaţie”, la “apărarea demnităţii”? Nimic altceva decât un construct retorico-juridic lipsit de substanţă, precum multe alte “drepturi” inventate de dragul …

Citeşte în continuare