19 December 2018
Home / Economişti

Economişti

Ce spunea Stiglitz în 2007 despre Venezuela

Asta este pur și simplu mai savuros ca o savarină. Joseph Stiglitz, economistul și nobelistul care în 2002 zicea că Fannie Mae nu are nici o problemă (fiind plătit regește, se înțelege), aprecia, în urma unei vizite în Venezuela în 2007, că politicile lui Hugo Chavez sunt pe linia corectă: “Dezvoltarea economică din Venezuela a fost impresionantă în ultimii ani”… El a adăugat că deși creșterea economică a fost determinată în bună măsură de prețul ridicat al petrolului, spre deosebire de alte țări producătoare de petrol Venezuela s-a folosit de oportunitatea prezentată de boom-ul petrolier global pentru a implementa politici benefice pentru populație și pentru a promova dezvoltarea economică. “Președintele Hugo Chavez pare să fi reușit să asigure servicii medicale și educație comunităților sărace din Caracas, celor care anterior nu prea aveau de câștigat de pe urma avuției petroliere a țării.” După care, prin 2010 a plecat în Grecia, consilier …

Citeşte în continuare

De ce contribuie întreprinderile mai puțin decât salariații la buget: contra Adrian Vasilescu

Din impozitul pe profit statul a adunat anul trecut 12,2 mld. lei, adică 5,7% din totalul veniturilor bugetare. Din impozitul pe salarii și pe venit statul a colectat practic dublu, adică 11,1% din totalul veniturilor bugetare. Pe primele 7 luni din acest an dinamica încasărilor și importanța relativă a celor două impozite este foarte asemănătoare cu cea de anul trecut. Adrian Vasilescu apreciază că acest fapt se datorează lipsei de rentabilitate a companiilor românești: “De aici pornesc multe dintre necazurile economiei noastre: de la prea puţin însemnata contribuţie a impozitului pe profit la veniturile bugetare. Companiile româneşti cheltuiesc mult, consumă mult, în acelaşi timp cifrele de afaceri sunt mici, din această combinaţie neputând rezulta altceva decât o valoare adăugată prea mică pentru nevoile atât de mari ale ţării… Economia nu-i capabilă, încă, să alimenteze bugetul la nivelul nevoilor. Fiindcă, la noi, cele mai multe companii se menţin pe linia de …

Citeşte în continuare

De ce investiția publică în infrastructură este o risipă

Întreprinzătorii încearcă să se lanseze doar în proiecte ce par a fi profitabile, ceea ce înseamnă că ei se străduiesc să utilizeze mijloacele de producţie rare astfel încât să satisfacă, mai întâi, nevoile presante; nicio parte a factorilor de producţie nu va fi dedicată satisfacerii nevoilor mai puţin urgente atât timp cât cele intense nu au fost acoperite. Când guvernul intervine pentru a face posibil un proiect care nu înregistrează profituri ci pierderi, atunci nu se vorbeşte public decât de nevoia ce trebuie satisfăcută prin intervenţie; nu auzim nicio vorbă despre nevoile ce vor rămâne nesatisfăcute datorită faptului că guvernul deturnează mijloacele de producţie spre alte obiective. Nu se ţine cont de costurile acţiunii guvernamentale, ci doar de beneficiile sale. Economistului nu i se cere să spună oamenilor ce ar trebui să facă şi cum ar trebui să-şi utilizeze resursele, însă este de datoria sa să atragă atenţia publicului asupra …

Citeşte în continuare

Acești comici vestiți ai finanțelor și experimentul Grecia

Decizia luată de Eurogrup în privința Greciei este cea mai proastă decizie posibilă. Pe de o parte sporește datoria Greciei, care va ajunge la 400 mild. euro, pe de altă parte nu creează premise pentru o creștere economică sănătoasă, urmând să sufoce mediul de afaceri prin noi creșteri de taxe și eventual, dacă mai trăiește, să-l înece prin injecții cu fonduri europene de 35 mild. euro. Ne aflăm într-un moment straniu. De la stânga la dreapta, nu văd nici un economist cât decât important care să aprecieze decizia de ieri. Nici măcar unul. Uitați ce zic Dani Rodrik (de stânga, Harvard University),   respectiv John Cochrane (de dreapta, University of Chicago): Decizia luată de politicieni, care nu face decât să prelungească boala Greciei, este pur politică, fără nici o legătură cu logica economică și cu bunul simț. În spatele ei se află atât debandada politică din UE (statele nu se …

Citeşte în continuare

Greciei i-ar trebui un Ludwig Erhard, nu un Țeparis

Disputa pe marginea adoptării programului Troicii îmi amintește de cazul Planului Marshall implementat în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă facem doi pași în spate, astfel încât să observăm întreaga pădure, nu doar câțiva copaci, vedem câteva similitudinile dintre Planul Marshall și programul de asistență al Greciei: ambele programe pleaca de la premisa că problema fundamentală a țărilor pe care își propun să le ajute este lipsa resurselor financiare. creditorii își prezintă disponibilitatea de a dona/împrumuta în condiții ultra-avantajoase țările debitoare în schimb, cer guvernelor acestora să implementeze o serie de politici în bună măsură potrivnice dezvoltării economice ambele programe sunt considerate “de manual” la vremea lor, înțelepciune convențională, știință economică 100%. Concret, după război Comandamentul American a impus Germaniei creșterea taxelor cu 50% și păstrarea controlul prețurilor și al chiriilor. Astăzi, principalele măsuri pe care Troica le propune Greciei vizează consolidarea statului prin: creșterea TVA la 23%, …

Citeşte în continuare

Mare analist, mare keynesist. Cum reevaluează el situația…

Nu-i mai ascultați analiștii bancari. Ei sunt acolo cu o misiune, să facă bani pentru bancă. Asta în cel mai bun caz. Se poate întâmpla însă și situația nefavorabilă în care acești analiști sunt pur și simplu incompetenți, ceea ce ar explica slaba calitate investițională a activelor bancare. Ce zicea în 2012 domnul Willem Buiter, mare profesor și inflaționist îndârjit, transformat în mare economist-șef la BERD, transformat din nou în mare economist-șef la o mândră bancă: Ce spune astăzi? De fiecare dată când auziți un analist bancar deschizând gura, ascultați-l cu maxim scepticism. Știu, în România sunt foarte bine văzuți, dar singurul motiv pentru această stare de lucruri este că economiștii buni din mediul academic stau la cutie, evitând să se exprime în spațiul public. Și, fiindcă veni vorba, eu cred că Grecia nu va ieși din zona euro, pentru că structurile politice de la Atena și de la Bruxelles …

Citeşte în continuare

Ce întrebări pun economiștii buni?

Charlie Goetz, reputatul economist din cadrul Universității Virginia, a spus în repetate rânduri (eu însumi l-am auzit pe vremea când eram student acolo, în urmă cu mulți ani) că economiștii buni se disting de cei slabi (și de non-economiști) prin faptul că întreabă mereu ”În comparație cu ce?”. Este o întrebare simplă, dar fundamentală. Așa cum spuneam într-o postare trecută, a fi un bun economist înseamnă să fii capabil să pui întrebările potrivite. Economistul bun este o sursă nesecată de întrebări; el nu este nici orbit, nici amorțit, de popularitatea sau familiaritatea clișeelor care circulă în spațiul public și nu le acceptă necondiționat. Chiar dacă nu există un răspuns concret la una din întrebările sale, întrebarea în sine ajută la demolarea bazei slabe a presupunerilor sau a raționamentelor lipsite de argumente și de logică, care pun în discuție modul în care funcționează economia sau efectele intervenționismului. Iată un bun exemplu …

Citeşte în continuare

John Nash: keynesienii sunt comparabili cu bolșevicii

Matematicianul John Nash, laureat al Premiului Nobel pentru economie, a murit într-un accident de mașină. Vă recomand filmul “O minte sclipitoare”, despre lupta lui cu schizofrenia. Este interesant ce spunea în anul 2005, despre rolul monedei, politica monetară și doctrinele economice: La finalul lucrării, face această mențiune: “Textul prelegerii… derivă din notițele pe care le-am făcut pentru cursurile ținute la European School of Economics în Italia, în octombrie 1997. Ulterior,după ce m-am consultat cu colegi de la Princeton, am aflat de opera lui Friedrich von Hayek. Trebuie să spun că modul în care eu văd lucrurile este similar cu ideile lui Hayek despre monedă și în special cu punctul să de vedere mai puțin obișnuit asupra rolului autorităților în raport cu emisiunea monetară.”  

Citeşte în continuare

Ipocrizie te halesc! Ce ziceau Stiglitz și Sachs în 2010-11 despre datoria Greciei

Datoria Greciei este în mod clar nesustenabilă, acest lucru era evident din capul locului pentru orice economist de bună credință. Mai mult, din perspectivă liberală nu există temei pentru achitarea datoriei externe – datorie asumată de un guvern care a risipit (sau furat) banii și care trăiește din impozitele luate cu japca de la cetățeni. Am spus acest lucru în 2011: Neîncrederea în capacitatea guvernului elen de a-și rambursa datoria este pe deplin întemeiată, indiferent de ce spun politicienii. Din perspectivă liberală, soluția repudierii datoriei este cea corectă. Ca cetățean, eu nu am nimic de-a face cu creditele pe care le-a contractat guvernulu – chipurile, în numele meu, deși nu-mi amintesc să fi semnat vreo împuternicire. Așa încât nu văd de ce trebuie să fiu expropriat (prin impozite) pentru a fi rambursată această datorie. În cazul Greciei, situația este dezastruoasă. Aveți niște date statistice aici. Datoria publică este de 350 …

Citeşte în continuare

Postulatul lui Euclid despre datoria Greciei

“Nimeni nu crede că datoria Greciei este sustenabilă… Nu am cunoscut nici măcar un singur economist care, în sinea lui, să fie convins că Grecia își va rambursa toată datoria. Așa ceva nu se poate” (sursa) zice Euclid Tsakalotos, profesor de economie la Universitatea din Atena și parlamentar Syriza. Chestiunea este absolut axiomatică. Nimeni nu poate verifica dacă Grecia își va plăti într-adevăr monstruoasa datorie externă. Este din ce în ce mai probabil ca aceasta să fie restructurată și prelungită de facto la infinit cu dobândă zero – asta dacă nu cumva Merkel și compania îndrăznesc să recunoască explicit postulatul lui Euclid și să șteargă 50% din datorie în speranța (slabă) că Grecia va fi totuși în stare să ramburseze cealaltă jumătate. A se observa că, în cazul de față, nu se poate aplica o altă teoremă celebră – “Cel care niciodată nu are suficienți bani pentru a-și plăti datoriile, …

Citeşte în continuare

Legea falimentul ca intervenționism economic

Legea falimentului este o măsură legislativă intervenționistă care interferează cu libertatea indivizilor de a stabili termenii unui contract de împrumut. Ea aduce beneficii celor mai puțin prudenți și meticuloși debitori – ba chiar le-ar putea încuraja comportamentul – facând, în același timp, împrumutul mai scump pentru cei cinstiți și responsabili. Falimentul este descris ca ”acel sistem legislativ prin care un debitor insolvent își predă proprietățile unei instanțe care mai apoi le distribuie proporțional către creditori, declarând astfel datoriile achitate”. Este, în alte cuvinte, o măsură care implică eliminarea forțată a obligațiilor contractuale… Cea mai veche dovadă istorică a unei legi a falimentului se află în Codul lui Hammurabi, regele-jurist din Babilonul secolului al XVIII-lea î.Hr. Hammurabi a recurs la procedura lichidării activelor debitorului și distribuirea lor în rândul creditorilor pe un principiu pro rata, foarte asemănător cu ce există în legea actuală. În Grecia Antică, codul penal al lui Draco …

Citeşte în continuare

Cum era examenul de economie la Harvard, în 1953. Ce mai învățăm astăzi?

Ca să vedeți cum arăta educația economică pe timpuri, când – nu-i așa? – societatea era foarte înapoiată, premiul Nobel pentru economie nici nu se inventase, abia ieșisem din cea mai mare criză și din cel mai mare război din istorie… Examenul consta în două subiecte: primul, numit “Analiză economică”, le cerea studenților să răspundă pe durata unei ore la una din patru întrebări, la alegere. Al doilea subiect, pentru rezolvarea căruia erau disponibile 2 ore, le cerea studenților să răspundă la câte două întrebări din două tematici, la alegere. Al doilea subiect, pentru rezolvarea căruia erau disponibile 2 ore, le cerea studenților să răspundă la câte două întrebări din două tematici, la alegere. Am selectat mai jos aveți primele două tematici – istorie economică și finanțe – ca să vă faceți o idee:   Și acum… pam-pam! Să mergem la una din cele mai mari universități americane care și-a …

Citeşte în continuare

Egalitatea

Impregnaţi de ideile Iluminismului şi ale dreptului natural, liberalii din secolul al XVIII-lea susţineau egalitatea în drepturi, politice şi civice, deoarece plecau de la principiul că toţi oamenii sunt egali. Din punctul lor de vedere, Dumnezeu i-a creat pe oameni egali, i-a înzestrat cu aceleaşi calităţi şi aptitudini, le-a insuflat tuturor duhul său. Diferenţele dintre indivizi sunt doar artificiale, produsul instituţiilor sociale umane, deci, instituţii efemere.  Ceea ce este nepieritor la om – spiritul său – este acelaşi, la  cei bogaţi şi la cei săraci, la individul virtuos şi la paria societăţii, la alb şi la insul de culoare. Totuşi, nu există ceva mai fragil decât afirmaţia unei pretinse egalităţi a tuturor indivizilor. Oamenii sunt întru totul inegali. Chiar între fraţi şi surori apar diferenţe considerabile, fizice şi intelectuale. Natura nu se repetă niciodată în creaţiile sale, ea nu produce cópii, nu utilizează matriţe.  Omul ieşit din laboratoarele sale poartă …

Citeşte în continuare

Latitudinea și dezvoltarea economică

Iată o explicație interesantă a dezvoltării inegale a regiunilor planetei: “Dacă sunteți familiarizați cu statisticile privind dezvoltarea, probabil știți faptul că latitudinea și venitul/locuitor sunt corelate pozitiv. Cu cât ești mai departe de ecuator (latitudine mai mare), cu atât ești mai bogat. Raționamentul funcționează și la nord și la sud de ecuator: Africa de Sud este mai bogată decât Nigeria, iar Chile este mai bogat decât Ecuadorul. Această relație pozitivă este valabilă și în ceea ce privește Europa. (…) Primul lucru interesant este faptul că până la 1500 relația era negativă. La acea vreme, țările mai apropiate de ecuator erau mai bogate. (…) În acea perioadă, țările mediteraneene stăteau mult mai bine decât cele nordice. (…) În orice caz, atât inversarea raportului latitudine/venit cât și ilustrarea acestui fapt în Europa sunt fenomene care trebuie bine reținute atunci când comparăm nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni/țări. Așa apar unele întrebări: De …

Citeşte în continuare

Martin Wolf: avem nevoie de un nou boom speculativ!

Într-un moment de onestitate, economiștii experimentați recunosc că crizele nu apar așa, ca petele solare, ci sunt cauzate de expansiunea artificială a creditului, declanșată datorită manipulării masei monetare de către guverne și agențiile lor speciale – băncile centrale. De asta Paul Krugman zice că avem nevoie de un nou boom sau de un război; fiindcă cu “electroșocuri” de acest gen îi poți face pe oameni să cheltuie. De asta Summers îi ține isonul. Fiindcă ei știu că, în ultimele decenii aproape toate episoadele de creștere economică au fost în bună măsură creșteri economice false, simple bule speculative de pe urma cărora unii s-au îmbogățit și alții au sărăcit. Lumea s-a uitat la PIB, dar PIB-ul nu exprimă decât superficial bunăstarea națiunii. Într-un moment de sinceritate se află și celebrul editorialist Martin Wolf de la FT când spune: Creșteri uriașe ale creditului urmate de crize și de încercări de a repara probleme …

Citeşte în continuare