19 September 2020
Home / Despre criza (page 2)

Despre criza

Rețeta însănătoșirii Greciei este infectarea cu fonduri europene!

Culmea ironiei se petrece în Grecia. După ce că această țară a ajuns bolnavul Europei din cauza politicilor paternaliste la nivel national și european care, au permis (1) creșterea statului asistențial și (2) inițierea de afaceri nesustenabile, generând în fond redistribuție de avuție și o structură economică la fel de solidă ca un castel de nisip, ei bine medicamentele prescrise au purtat aceeași amprentă socialistă. Cum era de așteptat, acest tratament nu a însănătoșit deloc Grecia: PIB scade de 6 ani, și va atinge probabil un nivel cu 30% mai mic decât cel de la începutul crizei, ceea ce înseamnă că “Marea Recesiune” din Grecia este de fapt identică cu Marea Depresiune. Pe timp de pace în Europa modern așa ceva este fără precedent; Rata șomajului este 27%, mai mare decât a fost în SUA în anii 1929-1933 și, – țineți-vă bine! – va crește conform estimărilor OECD; predicțiile oficiale …

Citeşte în continuare

Lumea iese din recesiune pe burtă

Toată lumea acceptă faptul că revenirea din criză este mult mai lentă decât se credea la început, pe baza experienței istorice. Treaba stă în felul următor. Pe vremuri economiile capitaliste erau mai flexibile. Ce înseamna recesiunea? Că ai falimente, lichidări de active, disponibilizarea resurselor (inclusiv de muncă) angajate în procese de producție pentru care nu există cerere suficientă. Cu alte cuvinte, recesiunea însemna că ai curățarea economiei de puroiul boom-ului precedent. După care, firesc, fără povara investițiilor greșite, fără taxe mai mari care să suporte bail-out-uri, cu o clasă antreprenorială epurată de “băieții deștepți” (de fapt fraieri) care risipeau resursele, economia repornea viguros. Acum lucrurile s-au schimbat. Băncile care au creat prăpădul financiar au devenit și mai mari ca înainte, grație salvărilor instrumentate de guvernele clientelare, datoriile imense acumulate în timp grevează începerea unor noi investiții, în fine, lumea așteaptă să pice ceva… Și economia se târâie în așteptarea miracolului …

Citeşte în continuare

Encore une fois: Eichengreen despre crizele europene din 1927- vs. 2008-

O comparație utilă între criza actuală și sfârșitul boom-ului interbelic în Europa. Autorii studiului arată că magnitudinea influxurilor de capital (credit, mai precis) și a ieșirilor ulterioare este destul de similară în cele două perioade istorice. În acest context, este util să ne amintim că Marea Depresiune a fost anticipată de cel mai mare economist al vremurilor, Ludwig von Mises. Iar faptul că criza actuală nu a fost prevăzută de nici unul dintre economiștii cu poziții înalte în cele mai mari universități arată doar starea jalnică în care a ajuns știința și educația economică. În anii ’20, Mises nu avea la îndemână bogata istorie statistică pe care o are Eichengreen , nu avea o “Mare Depresiune” în bibliotecă de la care să învețe. Avea în schimb ceva ce foarte rar astăzi: o teorie corectă: During the 1920s, Mises and Hayek established the Austrian Institute of Economic Research, which monitored and …

Citeşte în continuare

Marea degenerare

“Marea stagnare”, sintagma inventată de Tyler Cowen pentru a descrie vremurile sub care trăim, are un concurent important: “Marea degenerare” a lui Niall Ferguson. Mie îmi place pentru că sunt de părere că provocarea fundamentală pe care sper să o răzbim pentru a ne întoarce pe făgaşul prosperităţii şi coeziunii sociale nu este economică, ci culturală. Ţine de orientarea noastră ideologică, de valorile noastre morale. Sau de lipsa lor. Din ultima conferinţă a lui Ferguson: Question By Paul McCulley “The long run is a misleading guide to current affairs…in the long run we are all dead.” Are we in a liquidity trap, are we at a zero bound of interest rates and stuck at 8% unemployment? Keynes was a homosexual and had no intention of having children. We are NOT dead in the long run…our children are our progeny.   It is the economic ideals of Keynes that have gotten us …

Citeşte în continuare

De ce să salvăm faliţii?

Vă recomand două articole scrise de Adrian Panaite despre împiedicarea falimentelor bancare. Aici este primul iar aici este al doilea. În esenţă, este vorba de faptul că economia nu are cum să meargă bine cât timp alocarea resurselor este dirijată de false elite, care şi-au dat măsura valorii prin pierderile fenomenale obţinute. Aşa cum spuneam la o conferinţă la BNR în urmă cu puţin timp, despre oricare altă ramură ramură a economie am vorbi, o rată de produse defectuoase de 20% ar fi imposibilă, pur şi simplu pentru motivul că respectivii fabricanţi ar fi fost demult excluşi de pe piaţă. Aşa ceva este posibil doar în sectorul bancar şi pentru motive exclusiv politice. Adrian Panaite face următoarea comparaţie: Să ne imaginăm că avem 20 de hectare pe care le dăm în arendă unei companii de exploatare agricolă. Aceasta ne promite o rentă anuală de care suntem iniţial mulţumiţi. În primul …

Citeşte în continuare

“Redresarea băncilor” prin legitimarea risipei şi mini-responsabilitatea limitată

Aşa cum oricine – în afară de economiştii aflaţi pe statul de plată al Comisiei Europene – anticipa, “soluţia Cipru” este pe cale să devină literă de lege. “Just in case”, desigur. Criza financiară a ajuns în aşa hal încât la nivelul UE a ajuns să se pună frontal problema ca soluţia “default” în eventualitatea unei noi “descoperiri” privind insolvabilitatea unei ţări să fie anularea obligaţiilor băncilor către deponenţi şi pasarea poverii falimentului către aceştia din urmă prin amputarea depozitelor bancare. Dincolo de aspectele arhi-cunoscute şi ultra-discutate (hazard moral, confiscare imorală etc.) măsura care se pregăteşte acum este absolut ridicolă pentru cine ştie puţină istorie. Aşa cum explicam azi articolul Uite garanţia, nu e garanţia – sau cum se joacă  “alba-neagra” statul cu banii deponenţilor, Din evenimentele in curs de derulare si in lumina experientei istorice se poate trage insa si alta concluzie. Inainte de aparitia si consolidarea bancilor centrale, …

Citeşte în continuare

Semnificaţia crizei din Cipru

Vis-a-vis de BNR, în atmosfera surprinzător de intelectuală a unei cafenele drăguţe, azi dimineaţă ne-am adunat mai mulţi la invitaţia wall-street.ro să discutăm despre semnificaţia crizei din Cipru în plan economic şi democratic (al libertăţilor). Cred că toată lumea a fost de acord că episodul Cipru este un nou pas pe escaladarea crizei şi un experiment totodată. Ceea ce sună prost, pentru că nu lasă prea mari speranţe pentru viitorul imediat.  Nu m-a contrazis nimeni atunci când am spus că criza se adânceşte şi că suntem încă abia în faza ei de început. Iar argumentul experimentului justifică la rândul lui impresia că nu am atins apogeul crizei. Mi-a plăcut în special remarca lui Doru Lionachescu: Cipru a fost un elev model din punct de vedere macroeconomic, lăudat chiar de FMI, care a respectat inclusiv ideea că cea mai sănătoasă sursă de finanţare pentru bănci sunt depozitele. Deci, din punctul de …

Citeşte în continuare

Incertitudinea a luat sfârşit: pac, v-am luat banii!

Reunosc că agresivitatea cu care UE a decis să confişte banii deponenţilor (cei cu depozite neasigurate şi care depăşesc 100000 de euro) m-a suprins puţin. Aş fi mizat mai degraba pe ieşirea Ciprului din zona euro decât pe naţionalizarea pe o scară atât de largă a depozitelor, cu ocolirea Parlamentului. Ştiu că fragilitatea sistemului financiar european este mare, dar uneori uit cât de mare este. Măsura luată în cazul Ciprului vorbeşte de la sine despre frica îngrozitoarea pe care au trăit-o autorităţile europene la gândul că Cipru ar ieşi de facto din zona euro prin restricţionarea mişcării capitalului. Dacă nici un stat care reprezintă 0,2% din PIB-ul comunitar nu mai poate părăsi euro, atunci e clar cât de subţire este gheaţa pe care dansează instituţiile bruxelleze. Orice vibraţie, orice tremur cât de mic poate provoca colapsul iminent al unui sistem în esenţă piramidal, care foloseşte banii deponenţilor pentru a-i multiplica …

Citeşte în continuare

Bernanke s-a hotârât: dobândă zero până când…

Ştirea. Dobândă zero până când rata şomajului scade sub 6,5%. Ceea ce îmi aduce aminte de Hayek, în Denaţionalizarea banilor: În ceea ce priveşte propunerea profesorului Friedman de a limita prin lege măsura în care unui emitent monopolist i se permite să sporească cantitatea de bani în circulaţie, pot să spun doar că nu mi-ar place să văd ce s-ar întâmpla dacă, în cadrul unei asemenea reglementări, s-ar afla că valoarea banilor în circulaţie se apropie de limita superioară şi că, în consecinţă, nevoia de lichidităţi suplimentare nu poate fi satisfăcută … Unei asemenea situaţii, i s-ar potrivi clasica relatare a lui Walter Bagehot [3], penultimul paragraf]: “Într-o stare sensibilă a pieţei monetare engleze, apropierea de limita legală a rezervelor ar constitui un motiv sigur de panică; dacă prin lege s-ar fixa nivelul de o treime, în momentul în care băncile s-ar apropia de o treime, ar începe alarma şi …

Citeşte în continuare

Unde ne duce politica monetară “ultra easy”

Pont John Mauldin. William White a scris o lucrare în care avertizează despre pericolul continuării expansiunii monetare și dobânzilor zero, amintind și faptul că tocmai această politcă a pavat drumul către criză. Pe parcursul lucrării abordează multe mituri, cum ar fi: Lower interest rates cannot generate “wealth”, if an increase in wealth is appropriately defined as the capacity to have a higher future standard of living. From this perspective, higher equity prices constitute wealth only if based on higher expected productivity and higher future earnings. Dar cel mai tare îmi place începutul lucrării: Și nu pentru că aduce un tribut unui economist genial dar puțin studiat (Mises), ci pentru că citatele alese sunt semnificative nu doar dintr-un punct de vedere economic restrâns, ci și din perspectiva mai generală asupra vieții. Aici nu e vorba că Keynes și Mises aveau amandoi dreptate (Keynes greșea), respectiv că lucrurile care te ajută pe …

Citeşte în continuare

Cum de am ajuns aici?

Bunaoara, daca presedintele incalca prerogativele prim-ministrului anuntand nu taieri de salarii, ci reduceri de impozite, credeti oare ca se mai ajungea la vreun referendum de suspendare? Daca in loc de impovararea natiunii cu o dubioasa “centura de siguranta” in valoare de zeci de miliarde de euro, presedintele anunta ca bancherii, speculantii imobiliari si “baronii” afacerilor construite pe datorie (un soi de schema Ponzi) sau gratie privilegiilor oferite de stat vor da faliment, credeti ca se ajungea la referendum? Azi, ziare.com mi-a publicat un articolul “Cum am ajuns la referendum din cauza politicilor economice gresite”, din care am redat paragraful esențial mai sus. Am considerat necesar să clarific un pic problema, fiindcă în iureșul “loviturii de stat”, al acuzațiilor reciproce de-a dreptul penale, lumea tinde să uite de unde a plecat totul; miza; fundamentul; terenul fertil pe care au încolțit disputele politice actuale. Anume, politica de austeritate, o politică total greșită, …

Citeşte în continuare

Cele mai proaste vești nu sunt din România

Pentru aceia dintre români care s-au înfierbântat prea tare de la atât de mult referendum, am o veste bună: zâmbiți, că în Europa lucrurile merg și mai prost. Iar bunăstarea noastră este decisiv influențată de ce se întâmplă în vestul Europei; problemele interne nu fac decât să redistribuie sărăcia. De pe frontul pe care euro se căznește să supraviețuiască ultimele noutăți sunt că randamentele obligațiunilor spaniole au sărit de 7%, iar al celor italiene de 5%. “Faliment” e un fel de a spune. Să fim sinceri: un stat care este practic insolvabil nu mai este creditat de nimeni, nici măcar la 7%, iar Spania este un stat insolvabil. Doar că lumea se așteaptă ca Germania să salveze Spania, așa că dobânda a urcat “decât” la 7%, un fleac. Se repet un principiu de bază: orice țară este insolvabilă dacă nu are creștere economică mai mare decât costul finanțării. Oamenii de …

Citeşte în continuare

Criza japoneză… coming soon

Ultimul articol al lui John Mauldin include referiri la situația Japoniei: Raportată la PIB datoria Japoniei reprezintă 230% (la un ritm de creștere de 8-10% pe an!). Rata economisirii scade rapid și va ajunge curând negativă. În acel moment Japonia va trebui să găsească investitori străini interesați să-i cumpere obligațiunile. Și cine oare va cumpăra obligațiuni japoneze scadente peste 10 ani cu o rată a dobânzii de 1%? Dacă rata dobânzii crește doar cu două puncte procentuale, Japonia va ajunge în situația de a cheltui 80% din buget doar pentru a achita dobânzile la împrumuturile scadente. Cred că așa ceva nu este sustenabil. Scăderea ratei economisirii în Japonia este strâns legată de îmbătrânirea accelerată a populației. Japonezii economisesc până la 60 de ani, după aceea rata economisirii ajunge în medie – (minus) 20%. Este clar că în câțiva ani nu vor mai exista suficienți doritori să finanțeze datoria statului. Și …

Citeşte în continuare