14 August 2020
Home / Articole (page 15)

Articole

Scăderea taxelor va duce la o criză similară cu cea din 2009? Nici vorbă!

Sunt uimit de insistența cu care unii economiști critică reducerile de taxe din Codul fiscal afirmând că ele vor dezechilibra bugetul și vor împinge România în genul de criză din care abia am ieșit. Ultimul exemplu, Dan Pascariu în Contributors: Că reducerile de impozite ar putea diminua veniturile statului, mai ales pe termen scurt, aceasta este o temere întemeiată. Tocmai din acest motiv am cerut cu insistență – spre deosebire de criticii guvernului Ponta – ca cheltuielile publice să fie raționalizate. Dar ideea că reducerile de taxe, chiar și prin creșterea deficitului bugetar, ar supraîncălzi economia și, în cele din urmă, ar provoca o criză similară cu cea din 2009 este o cu totul altă mâncare de pește. Este o idee greșită. Este trist că acești economiști fie nu au înțeles cauzele crizei din 2009, fie ei trișează încercând să sperie publicul pentru a-și atinge țelul: blocarea relaxării fiscale. Așa …

Citeşte în continuare

De ce creșterea economică de 3,7% nu e mare brânză pentru România

Creșterea economică anunțată de INS este o știre pozitivă, dar nu ar trebui să entuziasmeze pe nimeni. Sigur, dacă PIB crește atunci înseamnă că ne dezvoltăm, nu batem pasul pe loc, dar chiar și cu o creștere economică de 3,7% (semestru la semestru) România este condamnată să rămână în liga a doua mondială, fără perspective ca nivelul de trai al populației să ajungă vreodată egal cu cel al țărilor dezvoltate. Să analizăm puțin cifrele. Rata medie de creștere economică înregistrată de la Revoluție încoace este 1,3%. Având în vedere că o bună perioadă guvernarea a fost ocupată cu ”greaua moștenire ceaușistă” și că primii ani post-comunism structura economiei a suferit o schimbare profundă, pentru ca nimeni să nu mai invoce acest alibi, vă propun să ne referim doar la perioada 2000-2014. Oricum după anul 2000 creșterea PIB s-a accelerat, așa că vorbim despre partea plină a paharului. În această perioadă …

Citeşte în continuare

Cine este mai important, un medic sau un procuror?

Aceasta este întrebarea de baraj care mustește din frustrările bugetarilor nemulțumiți de salariul primit. Cu variațiile de rigoare: ar trebui să câștige mai mult un profesor sau un judecător? O casieră de la metrou sau un actor de teatru? Etc. Dar știți ce? Întrebarea este esențială nu pentru că arată adânca întristare și ciuda care se nasc în sufletul celor nedreptățiți de politicienii români, ci pentru că lovește fix în călcâiul lui Ahile al oricărui stat. Guvernul – orice guvern de pe planetă – habar nu are cum să răspundă la această întrebare. De fapt, acesteia nu i se poate oferi un răspuns rațional. Cel care a sesizat că statul nu poate stabili într-o manieră rațională valoare resurselor – implicit remunerația factorului muncă – a fost un economist clasic, the last knight of liberalism, Ludwig von Mises. În cartea sa publicată în 1920, Mises a arătat că în absența proprietății …

Citeşte în continuare

Codul fiscal, economisirea și politica monetară

Lucian Croitoru combate ideea relaxării fiscale susținând ca (1) aceasta ar pune piedică politicii monetare și (2) ar putea genera un dezechilibru macroeconomic similar celui dinainte de 2008. În esență, el reia argumentele expuse în articolul Paradoxul românesc. În cele ce urmează voi comenta critic punctul său de vedere, arătând că reducerea poverii fiscale nu este de natură să provoace îngrijorări dacă (și acest dacă este foarte important) restul politicilor statului român nu intră în contradicție cu funcționarea eficientă a economiei. Înainte de a intra în detalii, țin să subliniez din capul locului însă că, chiar dacă Lucian Croitoru are dreptate în ceea ce privește (1), de aici nu rezultă concluzia normativă pe care o sugerează; pur și simplu este neinteresant că politica fiscală împiedică politica monetară să-și urmeze cursul – mai interesant ar fi de văzut dacă politica monetară însăși este sau nu optimă. Așadar, cum vede Lucian Croitoru …

Citeşte în continuare

Codul fiscal nu poate fi combătut cu modele

Cinste lui Niels Bohr, autorul celebrei maxime: “E greu să faci predicții, mai ales despre viitor”. Mi se pare mai relevantă decât o altă zicală: “Economiștii o fac cu modele.” Fiindcă iată istoria deviației PIB, așa cum a fost apreciată și prezentată de BNR în Rapoartele privind inflația din 2006 până în prezent (pentru fiecare grafic momentul de referință este marcat prin linia punctată).     La începutul anului 2006 BNR estima că cererea agregată se va contracta puternic în anii următori. Realitatea a fost diametral opusă. În 2008 se estima că economia a crescut mai puternic decât se anticipa din cauza anului agricol excepțional și a investițiilor cu efect favorabil asupra productivității!! “excesului de cerere survine pe fundalul unei rate de creştere a PIB potenţial mai înalte sub influenţa accelerării ritmului investiţiilor în economia naţională, cu impact favorabil asupra productivităţii, dar mai ales a unui puternic efect de bază datorat …

Citeşte în continuare

Codul fiscal. Soluția de compromis între BNR, FMI și Guvern este…

de fapt ce am tot susținut pe blog în repetate rânduri: optimizarea reducerii de taxe astfel încât aceasta să stimuleze nemijlocit investițiile și crearea de locuri de muncă. Ce deranjează BNR și FMI în legătură cu Codul fiscal? 1. că reducerea de impozite va genera o diminuare prea abruptă a veniturilor bugetare. 2. că reducerea de impozite nu este bine țintită. Să nu fiți șocați, dar sunt de acord cu ambele observații! Am tot criticat BNR, dar nu fiindcă nu ar avea dreptate în avertizările privind deteriorarea situației bugetare, ci din pricina fariseismului manifestat și din cauza duhului cu care au fost formulată opoziția la adresa Codului fiscal. Exponenții BNR, ai Consiliului fiscal și ai industriei bancare au arătat că le pasă de fragilitatea finanțelor publice doar (1) atunci când vine vorba de scăderi de taxe și (2) fiindcă scopul lor keynesian mai mult sau mai puțin mărturisit este extinderea …

Citeşte în continuare

Salariul mediu real a crescut cu 9,5% în ultimul an

Creșterea este spectaculoasă și amintește de ritmul în care creșteau veniturile în anii de boom economic. De exemplu, în vara lui 2006 câștigul salarial înregistra o creștere în termeni reali de 8% față de iunie 2005. În comparație cu anul 1990, salariul real este cu 37,5% mai mare și, după cum puteți vedea, dinamica acestuia s-a accelerat în ultimii ani. Cauzele acestei evoluții sunt: creșterea nominală a salariilor prin măsurile luate de de-a lungul timpului de guvern: revenirea le vechiul nivel a salariilor reduse în timpul crizei, creșterea pronunțată a salariului minim. creșterea salariilor din sectorul privat ca urmare a îmbunătățirii climatului economic. scăderea pronunțată a inflației și deflația din perioada pe care o traversăm, ceea ce determină creșterea puterii de cumpărare. Dacă creșterea ar continua în același ritm, atunci în 8 ani salariul mediu s-ar dubla! Problema este însă că dinamica salariilor depășește dinamica producției și la orizont se …

Citeşte în continuare

România se conduce tot cu indicații prețioase… și prudențiale

La un sfert de secol de la înlăturarea comunismului, încă suferim de colectivism și de paternalism. După 50 de ani de inginerie socială care a încercat modificarea naturii umane am rămas cu acestă moștenire genetică păcătoasă: așteptăm directivele și sfaturile tătucului, primului fiu al țării, în absența cărora suntem dezorientați. Pe fondul acestei maladii culturale s-a grefat și ideea înființării unui Comitet Național de Supraveghere Prudențială, adică a creării unor fotolii pentru un grup de înțelepți care să “salvgardeze stabilitatea financiară”. Bine, ideea a încolțit la Bruxelles, normal, trebuie să-și justifice salariile uriașe și zecile de mii de birocrați europeni. Dar la noi a prins imediat, dezbaterea publică declanșându-se în ceasul al 12-lea. Care dezbatere e destul de firavă, majoritatea oamenilor luând ca de la sine înțeleasă competența acestui Comitet: aceea de a oferi “indicații prețioase” instituțiilor statului. Nu discut aici constrângerile juridice care ne limitează alegerea. Adică, nu știu …

Citeşte în continuare

Ce citim în dimineața asta pe plajă

S-au publicat prea multe și prea bune articole ca să nu vă atrag atenția asupra lor: – Zece întrebări pentru BNR. Toate sunt binevenite, dar uite una cum rar întâlnești: 9. Unde este cu adevărat aberaţia? O taxă cât un sfert din tot ce consumăm sau o dobândă reală zero? Este într-adevăr interesant cum politica guvernului este disecată și expusă dezbaterii publice, mai ales atunci când aceasta vine în beneficiul societății (coincidență!), în schimb politica monetară este izolată într-un turn de fildeș, de unde, nu-i așa, se derulează fără gafe pentru propășirea țării. Oare de ce? Oare am rămas fără experți care să o analizeze? Oare experții care se pronunță la BNR pe Codul fiscal nu se pot pronunța și pe politica monetară? Ba pot, dar nu o fac, fiindcă… sunt toți bancheri (coincidență!) – De ce nu ar fi rezistat democrația? – Șansa ratată a rectificării bugetare. Radu Mușetescu …

Citeşte în continuare

Să reducem taxele, fiindcă expansiunea sectorului financiar dăunează PIB (zice OECD)

Ca să o spunem pe șleau, economia are nevoie de reducerea impozitelor, nu de injecții cu credit. Un interesant studiu al OECD, care folosește date din ultimii 50 de ani, arată că expansiunea creditului dăunează creșterii economice. “Pe parcursul ultimilor 50 de ani, creditul oferit de bănci și alți intermediari financiari a crescut de trei ori mai rapid decât activitatea economică. În majoritatea țărilor OECD, expansiunea în continuare a creditului nu va duce probabil la creștere economică, ci la declin… Creșterea creditului către sectorul privat încetinește creșterea economică în majoritatea statelor OECD, în schimb creșterea finanțării prin intermediul pieței de capital alimentează creșterea. Creditul reprezintă o frână pentru creșterea economică când se adresează gospodăriilor mai degrabă decât întreprinderilor. Expansiunea financiară alimentează creșterea inegalității veniturilor, deoarece persoanele cu venituri mari au de câștigat de pe urma unei mai mari disponibilități a creditului și pentru că sectorul financiar plătește salarii mari.” Pe …

Citeşte în continuare

Leul Cecil avea mai multe șanse dacă aparținea cuiva

Împușcarea leului Cecil a iritat grupurile ecologiste și de apărare a animalelor, dar din păcate este doar ultimul episod cunoscut dintr-un dezastru telefonat. Cine păzește animalele pe cale de dispariție? Statul! Leul Cecil era o atracție a Parcului Național Hwange din Zimbabwe. Vorbim de un spațiu public, criteriile de acces și vânătoare fiind gestionate de guvern. Care afirmă următoarele: “Autoritatea de Management și de Reglementare a Parcurilor în calitate de custode al tuturor animalelor sălbatice din Zimbabwe eliberează permise de vânătoare și stabilește cote de vânătoare pentru toate zonele de vânătoare din țară, astfel încât doar animalele incluse în cotă să fie vânate. În acest caz, atât vânătorul profesionist cât și fermierul [pe spațiul căruia a fost ucis leul] nu aveau permis și nici cotă de vânătoare care să justifice vânarea leului și astfel sunt vinovați de braconaj.” Așadar, aici ne aflăm pe tarlaua statului: parcul este al statului, leul …

Citeşte în continuare

Politica fiscală nu poate fi pro-ciclică

Doar în paradigma keynesiană se întâmplă acest lucru. Keynesienii cred că ciclul economic este determinat de fluctuațiile “cererii agregate”, iar guvernul are o contribuție importantă la cererea agregată prin cheltuielile publice sau prin nivelul impozitelor. Astfel, dacă guvernul crește cheltuielile, cumpărând tancuri, construind autostrăzi sau mărind pensiile, atunci cererea agregată crește și astfel, spun keynesienii, PIB crește. Alternativ, dacă guvernul scade taxele, fără să reducă cheltuielile publice, atunci se stimulează consumul (sau investițiile), deci cererea agregată crește din nou, deci economia o va lua în sus. PIB = Consum + Investiții + Cheltuieli publice + Export net   Dar acest raționament conține o mare eroare. El confundă distribuția PIB, cu factorii determinanți ai PIB. Ecuația de mai sus arată repartiția PIB, cine cumpără (cheltuie) și (pe) ce bunuri anume din producția creată în societate: cât % se duce pe consumul cetățenilor, cât % se duce către investiții, cât redistribuie statul …

Citeşte în continuare

În loc de atâtea măsuri, nu mai bine desființam CAS?

Am pus una sub cealaltă măsurile luate de guvern în ultima perioadă și pe cele anunțate. Am folosit datele Consiliului fiscal referitoare la efectele de runda 1 (acolo unde este cazul), cu alte cuvinte m-am abținut să iau în considerare efectele pozitive asupra economiei și bugetului pe care o parte din aceste măsuri le imprimă. Am luat în calcul efectul brut, nu net – adică la creșterea salariilor bugetarilor am avut în vedere strict creșterea de cheltuială publică, fără să includ și creșterea de venituri bugetare care rezultă de aici și care compensează o parte din efectul bugetar. Am procedat așa tocmai pentru a pune corect în balanță cele două abordări alternative. Abordarea 1, asumată de guvern. Guvernul a implementat începând din toamna trecută și a anunțat o serie de măsuri bugetare al căror impact total este de 7,2% din PIB. De exemplu, scăderea TVA la alimente, care reduce anual …

Citeşte în continuare

Tirania experților contra scăderii impozitelor

Dacă statul reduce birurile, “de unde avem certitudinea ca oamenii vor investi si nu-si vor lua masini sau vor merge in vacante? Las mai multi bani la dispozitia sectorului privat pentru ca ei stiu cel mai bine ce sa faca cu ei sau eu, Stat, stiu mai bine ce sa fac cu banii si ii las la mine? Eu cred ca intr-o economie cum e a noastra, Statul trebuie sa-si asume niste responsabilitati” Aceasta este opinia lui Radu Crăciun, economistul-șef al unei bănci care până mai ieri avea o rată a creditelor neperformante de 30% – dovada categorică a perspicacității cu care a “investit” banii deponenților și ai propriilor acționari. Dacă statul a salvat băncile – titlurile de stat reprezintă 20% din portofoliul băncilor – a făcut-o probabil dintr-un adânc simț al răspunderii, nu din clientelism. Dar de ce, totuși, să dirijeze statul economia? Ce avantaje comparative are acțiunea politică …

Citeşte în continuare

Care este deficitul bugetar optim? Zero, în fiecare an!

În vremuri ca acestea se vede ridicolul pretenției “experților” care susțin că în politica finanțelor publice ar trebui să țintim „deficitul structural”. Și că acesta ar trebui să fie 1% din PIB (ca la… MTO) sau, de ce nu, zero. Oricine cunoaște economie politică (denumirea clasică a științei economice), știe că guvernul are reale probleme de comportament. Nimic nu este mai ușor pentru populiști – și orice guvern este mai mult sau mai puțin populist – decât să se înhame la respectarea a ceea ce ei știu din capul locului că este dificil de cuantificat și de respectat. Țintirea deficitului structural înseamnă că deficitul efectiv poate să fie oricât, în condițiile în care anul acesta experții ajung la concluzia că „deficitul ciclic” (adică cel determinat de cauze pur conjuncturale) este mai mare sau mai mic. Nimic nu este mai ușor pentru populiști decât să le spui că trebuie să asigure …

Citeşte în continuare