7 April 2020
Home / Articole (page 11)

Articole

Tehnocrații din America recunosc: salariul minim distruge joburi

Mi-am amintit de promisiunile livrate de guvernanții noștri, cum că vor face studii privind efectul creșterii salariului minim. Ați văzut vreunul?! Până la urmă decizia de creștere a salariului minim s-a luat în gașca Politicieni-Sindicate-Corporații (fiindcă, din motive pe care le înțelege oricine, IMM-urile și start-up-urile nu au loc la masa de discuții). Toți oligarhii au fumat pipa păcii și mașinăria de propagandă împrăștie mai departe ideea că salariul minim este o măsură care îi ajută pe cei mai săraci salariați – deci doar un nesimțit sau un prost ar putea să o critice. În SUA, Congressional Budget Office face genul de analize pe care ni le-au promis și tehnocrații dâmbovițeni. Iată cum arată un astfel de raport: “Rezumat: Creșterea salariului minim va avea două consecințe importante asupra salariaților cu venituri mici. Cei mai mulți dintre ei vor primi un salariu mărit, care va crește venitul familial și astfel o …

Citeşte în continuare

E tare! S-au prins și sindicatele despre imposibilitatea calculului economic în socialism

Sindicatele din învățământ protestează împotriva introducerii de criterii de performanță pentru salarizarea profesorilor. Sau sunt pe aproape de a se prinde. Fiindcă, spun ele, mai e mult până departe – adică până când vom fi în stare să diferențiem salariul profesorilor în funcție de productivitatea acestora.   Pe blog am spus lucrurile astea de ani de zile, iar știința economică le-a înregistrat de aproape un secol – vă rog să citiți articolul Cine este mai important, un medic sau un procuror? În socialism, adică într-un regim caracterizat de proprietatea publică asupra factorilor de producție, lipsește posibilitatea calculului economic. În România nu avem socialism 100% nicăieri, dar există domenii, precum învățământul, unde situația seamănă destul de mult cu cea din timpul lui Ceaușescu: școlile sunt ale statului, nu există concurență, părinții nu pot alege școala potrivită pentru copiii lor, planurile de învățământ sunt rodul planificării centrale ș.a.m.d. Acest regim ridică multe …

Citeşte în continuare

Căderea prețului petrolului. Se repetă istoria și iar nu învățăm nimic

Asistăm la cea mai mare cădere a prețului petrolului din istorie. În termeni reali, prețul a atins un nivel specific anilor ’80. Dar ce s-a întâmplat în anii ’80? Dacă ne uităm pe grafice, vedem că prăbușirea prețului din 1980 încolo a survenit după un boom accelerat, în anii ’70. Ca și în prezent, un colaps al cotațiilor urmează unei scumpiri foarte puternice. Hai să ne amintim ce s-a întâmplat în perioada 1970-1990, să vedem cât de mult seamănă cu istoria recentă. Anii ’70 sunt ani de inflație în Occident. Deficite bugetare mari și o politică monetară laxă în absența căreia SUA probabil nu ar fi putut duce războiul din Vietnam. Scumpirea petrolului de către OPEC drept răzbunare pentru neîmplinirile politice din Orientul Mijlociu, ceea ce s-a numit “Criza petrolului”, a fost de fapt validată prin tiparnița de bani. Dacă statele occidentale nu ar fi tipărit bani, atunci petrolul nu …

Citeşte în continuare

BIS: deflația nu este tocmai rea; politica monetară a dus lumea în impas

Dintr-un interviu cu Hyung Song Shin, șeful cercetării de la BIS, aflăm că, surprize-surprize, (1) băncile centrale poartă principala responsabilitate pentru evoluția recentă a economiei mondiale și că (2) erorile de politică monetară s-au întâmplat datorită unor erori ideologice (idei greșite). Hai să începem cu ultimele. Principala eroare pe care, știți, “tehnocrații” din băncile centrale o împărtășesc, este că inflația apare când economia se supraîncălzește, respectiv deflația apare când economia e în criză. Cu alte cuvinte, eroarea constă în perspectiva keynesiană asupra economiei. Dar deflația nu este rea, așa cum v-am spus și eu în repetate rânduri, de exemplu aici: Deflația se tratează cu… știință economică Vine Apocalipsa! Ne paște deflația în România, fugiți… Lituania: dansând cu deflația Elveția: cea mai accelerată deflație din istorie? Ne duce deflația la pierzanie? Deflația nu duce la falimente, șomaj, catastrofă. Am învățat asta (cei care am învățat) încă de acum aproape un secol, …

Citeşte în continuare

Lichiditatea sistemului financiar a ajuns ca în 1992 sau în timpul boom-ului

Că tot a fost astăzi ședință la BNR, unde să scadă rata rezervelor la depozitele în valută. Masa monetară sau cantitatea de bani din economie este formată din (1) numerarul aflat în posesia populației și a instituțiilor, (2) conturile curente deschise la bănci (din care putem face instantaneu plăți cu cardul) și (3) din depozitele la termen (pe care le putem retrage cu mare ușurință oricând). Suma primelor două elemente se numește M1 sau masa monetară în sens restrâns. Suma tuturor celor trei elemente se numește M2 sau masa monetară în sens larg. Există o structură optimă a masei monetare? Întrebarea este dificilă și nu-mi propun să răspund la ea. Important este să ne gândim însă că dimensiunile relative ale diverselor componente ale masei monetare reflectă starea economiei și a sistemului financiar-monetar. De exemplu, o economie primitivă, fără o structură complexă a producției și fără mari investiții de capital, sau …

Citeşte în continuare

Rocada salariilor mici

Între 2012 și 2014 guvernul Ponta a crescut salariul minim de la 700 la 900 de lei, adică cu 28%. În același interval salariul mediu în România a crescut cu 11%. Dar, dovadă că creșterea salariului minim nu se transmite mai departe în structura salariilor, ponderea celor care au câștigat sub 1000 de lei brut a rămas constantă, de aproximativ 30% din angajați. Cursul de schimb mediu a rămas perfect stabil în această perioadă, iar prețurile de consum cu crescut cu circa 5% – deci tot ce se poate spune este că aproape o treime din salariații României nu au văzut nici o îmbunătățire reală în nivelul lor de viață. De ce? Fiindcă poate să decreteze guvernul orice fel de salariu minim, antreprenorii vor plătit tot atât cât pot.   Ce s-a întâmplat de fapt cu salariile în ultimii ani? Ponderea celor cu salarii mari s-a dublat, în vreme ce …

Citeşte în continuare

“Fantoma” fiscală vs. fantoma sănătății publice

Gabriel Biriș spune că sunt 3 milioane de “fantome” fiscale, persoane care nu declara nici un venit: „Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) nu poate să susțină 20 de milioane de asigurați cu cinci milioane de plătitori de asigurări de sănătate… Vrem să mai scoatem un pic la lumină, într-un fel, partea de <<fantome>>.” Drept urmare s-a introdus obligativitatea ca toți oamenii care nu au venituri declarate să plătească 57 de lei lunar către CNAS. Reacțiile care au urmat ilustrează foarte bine problema în care intri imediat ce treci granița economiei pozitive (cea care se ocupă cu investigarea realității) și pășești în universul economiei normative (“Trebuie să…”). Una este să constați că evaziunea este mare, alta este să lupți împotriva ei. Din prima chestiune nu rezultă în mod necesar a doua chestiune. Atunci când declari că o anumită politică este bună, că trebuie sau merită implementată, nu o mai faci …

Citeşte în continuare

“Merită oprobriul public”: speculantul Uber

Obiceiurile proaste mor greu. La fel și mentalitatea socialistă. Cel mai nou exemplu îl reprezintă scandalul declanșat după ce în noaptea de Revelion tarifele taxiurilor Uber au crescut de 7-10 ori, lucru care i-a luat prin surprindere și i-a revoltat pe mulți călători. Ce ne învață economia? Că prețurile tind către echilibrul dintre cantitatea cerută și cea oferită. Există piețe și piețe, pe unele volatilitatea este mai mare, pe altele este mai mică. De exemplu, în piața țărănească prețul la castraveți sau cartofi nu fluctuează de la o zi la alta și, în același sezon, nici măcar de la o săptămâna la alta. În piața cărților, prețurile se schimbă și mai lent. Pe de altă parte, pe piața carburanților prețurile se schimbă frecvent, în funcție de cotația petrolului. Tarifele la telefonia mobilă rămân aparent fixe, dar se schimbă și ele deoarece sunt calculate în funcție de cursul de schimb, care …

Citeşte în continuare

Cine sunt victimele salariului minim?

Despre victimele creșterii salariului minim nu vorbește nimeni. Dacă îi întrebi pe pseudo-umanitariști cine plătește pentru creșterea costului muncii, ei îți vor răspunde „Patronii!”, subliniind că aceștia au și de unde – în fond, în România, remunerația capitalului are o pondere mai mare în PIB decât remunerația forței de muncă. Dacă stai și citești opiniile naive ale celor lipsiți de educație economică, acestea sună la fel: „Patronii!”, subliniind că doar hoții au ajuns afaceriști în România. Există încă și o altă categorie de mocofani: în general cei trăiți în comunism, care cred că între sectorul public și cel privat nu este nici o diferență și că salariul ți-l dă statul, indiferent unde ai lucra. Ei se întreabă retoric: Este corect să le crească salariul doar la funcționari, profesori și medici? Păi nu e corect, e discriminare, hai să le crească la toți!” Aceștia nu înțeleg că statul nu este încurcat …

Citeşte în continuare

Singura eroare mai mare decât salariul minim: salariul minim centralizat

Un singur lucru este mai rău decât instituirea salariului minim: stabilirea acestuia într-o manieră centralistă, la un nivel uniform în întreaga țară. De ce? Deoarece există discrepanțe regionale în ceea ce privește condițiile de producție: infrastructura este mai mult sau mai puțin săracă, capitalul uman este mai mult sau mai puțin adecvată, până și calitatea administrației publice este mai bună sau mai proastă. Urmarea firească a acestor diferențe în condițiile de producție este diferența de bunăstare: acolo unde productivitatea este mai mare, salariile sunt mai mari și lumea trăiește mai bine; acolo unde productivitatea este mică, lumea trăiește mai prost. Ce se întâmplă dacă salariul minim – adică interdicția de a angaja forță de muncă sub un anumit salariu – este stabilit uniform la nivelul întregii economii? Efectele sale vor fi diferite în plan regional în funcție de variațiile de productivitate. Este posibil ca în regiunea cu salarii oricum mari, …

Citeşte în continuare

Dinamica intervenționismului, de la cioban la cioban

Nimic nu este întâmplător. Legea limitării numărului de câini ciobănești nu este pur și simplu o mostră de senilitate politică sau de legiferare în beneficiul unui grup de interese (vânătorii). Sigur, pentru a face inteligibilă situația pentru mase mari de oameni, e suficient să precizezi cine are de câștigat și cine are de pierdut din aprobarea legii. Sau e suficient să amintești publicului slaba calitate intelectuală a multor parlamentari și atunci lumea va înțelege instantaneu că nu ar trebui să ne mai mire nimic. Dar povestea nu se oprește aici. Adică fenomenul este mai complex și verdictele nu se pot da chiar așa de ușor. Legea asta are și niște resorturi mai subtile decât propriul interes sau deficiența intelectuală a inițiatorilor ei. Apariția ei era cumva previzibilă, în sensul că se înscrie într-o logică a “sistemului” (chestia aia dubioasă pe care tinerii frumoși și liberi vor s-o schimbe dar nu …

Citeşte în continuare

BNR, învață-te minte! Nimeni nu crede un mincinos

Ca în fabula lui Esop, cu băiatul care strigă aiurea “Lupul!” până când nu îl mai crede nimeni, așa și BNR și-a compromis credibilitatea încât criticile sale vehemente la adresa legii privind darea în plată nu mai sunt ascultate. Cazurile în care BNR a păcălit publicul și nu și-a respectat obligațiile legale sunt nenumărate: de la îndemnurile “Pariați pe leu!” în momentele în care randamentele erau mai bune la euro, până la intervențiile masive pe piața valutară în scopul sabotării mecanismului unui curs de schimb liber, de la predicția “Văd încă 7 ani de creștere economică” rostită de Mugur Isărescu în 2008 (ultimul an de boom) până la ratarea în serie a țintelor de inflație asumate. De la instrumentarea salvării băncilor – cărora le-a eliberat miliarde de euro din rezerve – pe seama creșterii datoriei publice, până la, cu voia dumneavostră (și pe buzunarul dumneavoastră!) ultima gafă pe listă – …

Citeşte în continuare

Vlad Petreanu vs. Alexandru Cojocaru. Interzicerea fumatului din perspectivă liberală

Vlad Petreanu a scris un foarte consistent articol care combate criticile celor necăjiți de legea anti-fumat. Alexandru Cojocaru critică la rândul său toate observațiile lui Vlad Petreanu. Am decis să reproduc aici aceste texte, deoarece lupta de idei se duce pe tărâm liberal, adică între două persoane care vor să protejeze drepturile și libertățile fundamentale, ceea ce o face cu atât mai interesantă și mai educativă. 1. Ii discriminează legea pe nefumători? VP: Nu, discriminarea e faţă de de nefumători, pentru că libertatea ta se opreşte unde începe a celuilalt. Fumatul este un viciu dobândit, nu o necesitate fiziologică, aşa cum e simplul act al respiraţiei. Când fumează, un fumător îl obligă şi pe cel de lângă el, care nu vrea să fumeze, să inhaleze fum… Deci fumătorul este cel care încalcă libertatea nefumătorului, nu invers. AC: Corect, de aceea putem vorbi de agresiunea unui fumator atunci cand isi aprinde tigara in …

Citeşte în continuare

De ce câștigă Ingrid de la Kaufland mai mult decât Geta de la Kaufland

Nu este prima dată când ZF revine la comparația dintre salariul unei casiere dintr-un hipermarket din Germania și cel al unei casiere din același hipermarket situat însă în România. Aparent, cele două casiere fac aceeași muncă. Ba chiar s-ar putea spune, cea din România muncește mai mult fiindcă hipermarketurile noastre sunt mai aglomerate decât hipermarketurile din țările dezvoltate. Dar să zicem că muncesc la fel de mult. Păi și atunci, vine întrebarea, este firesc ca Ingrid de la Kaufland din Germania să aibă un salariu de 7-8 ori mai mare decât Geta de la Kaufland din România? La muncă egală, ar trebui salariu egal, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Ce este salariul? Recompensa pentru un serviciu. Ca atare, nivelul său depinde de cererea și de oferta pentru respectivul serviciu. Asta e unu la mână, așa pentru începători. Prețul serviciilor de frizerie in Zărnești sunt mai mici decât în București, deși …

Citeşte în continuare

Să nu fetișizăm Consiliul fiscal

Consiliul fiscal a criticat proiectul de buget considerându-l drept un elocvent exemplu despre cum să NU faci politică fiscal-bugetară. Majoritatea publicului informat vede în Consiliul fiscal câinele de pază al politicii bugetare, are încredere în el și se raportează la opiniile sale ori de câte ori discută chestiuni care țin de finanțele publice. Atenție, însă, să nu înghițim pe nemestecate tot ce transmite această instituție. Proiectul de buget este fără îndoială prost, bazat pe o creștere a cheltuielilor cu pensii, salarii și ajutoare sociale de 13 mld. lei, ceea ce raportat la numărul de salariați din sectorul privat (3,7 mil. persoane) înseamnă o povară de circa 3500 lei/salariat. Cu alte cuvinte, mărirea salariilor profesorilor, doctorilor, tuturor celorlalți bugetari, a pensiilor speciale și a alocațiilor pentru copii reprezintă o imensă redistribuție de avuție care, dacă ar fi aplicată în mod transparent asupra celor care chiar produc ceva (antreprenori și angajați din …

Citeşte în continuare