18 November 2019
Home / Energie / Cât de ieftin va fi gazul de șist? Ghici ghicitoarea mea!

Cât de ieftin va fi gazul de șist? Ghici ghicitoarea mea!

Am văzut cu surprindere că unii dintre cei mai atenți comentatori ai scenei politico-economice împărtășesc ideea că inițierea exploatării gazelor de șist va genera beneficii pentru populație sub forma scăderii prețului gazelor.

Principalul beneficiu este clar: gaze ieftine care pot să alimenteze o economie în suferință. Este un beneficiu mult mai important decât cel adus de deja mult folositul exemplu al exploatării miniere. Gazele naturale ieftine produc efecte economice în cascadă și pe termen lung, nu ne limităm doar la redevențe.

O mențiune este esențială, înainte de orice referire la prețul gazului în viitor: România produce în prezent gaz natural mai ieftin decât cel din import. Nu știu exact cât costă să-l extragă, dar Romgaz are profit considerabil la un preț de livrare de 2-3 ori mai mic decât cel de import, deci vă faceți o idee. Cu toate acestea, prețul achitat de consumatori (casnici, industriali, nu contează) este în creștere, din două motive: (1) FMI ne-a bătut la cap (destul de corect) să liberalizăm piața, astfel încât să ne apropiem încet-încet de prețul mondial, iar (2) statul l-a aplaudat pentru că este interesat să extragă rente din exploatarea acestei resurse; „liberalizarea” sună bine când ai putere de monopol și creșterea impozitului pe profitul Romgaz nu strică unui buget aflat permanent în deficit.

Acum, rolul pieței globale în determinarea prețurilor este esențial. Nu cred că este cazul să ne iluzionăm că stăm pe un munte de aur (pardon, de gaze) din care vom consuma la discreție după pofta inimii. Nu va fi fezabil politic, deoarece interese puternice vor milita pentru valorificarea acestora la prețul global. Și nici nu este sănătos economic, deoarece o economie performantă nu este una dependentă de o resursă cheie, ci una care valorifică multiple resurse prin adăugare cât mai mare de plus valoare. Mai pe românește, dacă cineva crede că Chevron & Co. vine în România ca să producă și să vândă românilor la preț redus, este copil. Iar dacă crede că modelul de dezvoltare sustenabil este unul apropiat de cel arabo-saudit, atunci greșește.

Trăim într-o piață globală. Gazprom scade prețul exact din acest motiv. Într-o piață globală arbitrajul asigură eliminarea discrepanțelor dintre prețurile care au tendința să se stabilească în diferitele regiuni. Câtă vreme există o asemenea diferență consistentă, unii întreprinzători vor fi interesați în eliminarea ei. Interesul pentru gaze de șist (ca și pentru energie eoliană ș.a.) vine de fapt tot din motivul profitului. Acum nu stăm să discutăm dacă acest profit este umflat artificial prin subvenții sau nu, important este că investitorii vin la profit precum muștele la miere. În plus, ideea că gazele de șist ne vor asigura combustibil ieftin este un pic excentrică în sine: gazele de șist, ca și producția de energie regenerabilă, sunt eventual profitabile doar fiindcă prețul este mare! Spun eventual, pentru că nu este deloc clar cât de profitabilă este întreaga afacere fără suportul statului și al sectorului financiar (energia regenerabila nu este).

Mi se poate reproșa că teoria nu se aplică în realitate, de exemplu SUA – un mare producător – are prețuri mici la combustibili. Desigur, poziționarea geografică, mărimea economiei interne, costurile de depozitare și transport dar și intervenția statului fac posibile diferențe mari între țări. În SUA benzina costă de 3 ori mai puțin ca în Europa. Dar această critică nu susține argumentul că vom avea prețuri mici la gaze, decât dacă presupune, adițional, că politicienii vor stabili un preț preferențial pentru români. Acest lucru nu este exclus, dar îmi place să nu pun prea mare preț pe capacitatea clasei politice de a negocia o „pleașcă” în interesul românilor. Afacerea cu resursele rămâne în fond o afacere cu statul, indiferent că este derulată de români sau străini.

Fracturarea

Acestea fiind spuse, anumite considerente economice joacă în favoarea creșterii bunăstării generale, însă analiza este complicată. De pildă, creșterea investițiilor străine poate atenua problema șomajului și a sărăciei comunităților vizate de aceste exploatări; creșterea producției (PIB) ar duce în mod normal la creșterea puterii de cumpărare a monedei naționale, cu influențe benefice asupra tuturor deținătorilor de monedă, dar politica monetară nu va permite probabil acest lucru; exploatarea gazelor ar reprezenta o nouă sursă de venit pentru stat, care ar putea folosi acest spațiu fiscal pentru a reduce impozitarea, dar acest lucru este improbabil câtă vreme decidenții politici visează la un stat tot mai amplu (ca pondere în PIB); creșterea puterii economice a României (transformarea ei într-o Norvegie a Estului) ar duce la creșterea bunăstării generale, însă acest fapt trebuie ponderat cu creșterea dependenței de câteva industrii sau exporturi cheie, ceea ce ar crește sensibilitatea la șocuri externe; intrările de capital sunt necesare economiei, însă depinde mult de modul în care sunt finanțate și de destinația finală a banilor rulați: dacă vom ajunge să-i consumăm ca în episodul 2004-2008, atunci n-am făcut nimic.

În fond, toată această analiză „macro” nu duce nicăieri. Nu putem face comparații între costuri și beneficii când proprietatea publică deține rolul esențial în întreaga afacere (chiar, s-a întrebat cineva la ce preț se va vinde apa pentru fracturare?) iar la nivel macro comparăm prin definiție mere cu pere. Câtă importanță să dăm independenței energetice? Exact atât cât vor cei care merg pe ideea conflictului (latent) cu vecinii. Dar orgoliului național gâdilat de faptul că am putea fi și noi campioni la ceva? Exact atât cât dăm și „blestemului resurselor” – atenție! România este o țară bogată și până la descoperirea gazelor de șist, păcat doar că este locuită.

P.S. Menționez că nu sunt nici pro nici contra Chevron (idem RMGC). Cred și sprijin orice inițiativă desfășurată în limitele dreptului de proprietate privată. În dispreț față de tradiția istorică și modelul altor state, România a rămas în logica comunistoidă, sau a războiului, potrivit căreia statul deține resursele subsolului. În absența proprietății private asupra acestor resurse mi-e teamă că nu vom scăpa din capcana manipulărilor politice, a corupției și a lipsei de interes pentru externalitățile negative asociate cu exploatarea acestor resurse.

[layout show=”1″]
0 Shares
Share
Tweet
Share