5 April 2020
Home / News / Bagă bani – sau când dobânda-i o mașină, iar inflația o ceață

Bagă bani – sau când dobânda-i o mașină, iar inflația o ceață

Reducerea dobânzii de politică monetară este deja un subiect închis. Cum însă nu am avut timp să comentez subiectul, voi dezgropa acum acest schelet fiindcă merită menționat ceva ce am văzut că a scăpat discuției publice.

Conform înțelepciunii dominante din zilele noastre, ideal ar fi ca dobânda să fie zero, dar și inflația să fie mică. Ar fi super să putem turna bani în neștire la imprimantă pentru a putea cumpăra tot ce ne dorim dar fără să declanșăm scumpirea produselor. Acest ideal este desigur un nonsens. Rata dobânzii reflectă preferința de timp a oamenilor și, implicit, costul economisirii sau costul capitalului (de care ai nevoie pentru a produce ceva). Capitalul nu poate să coste zero, pentru că economisirea presupune un sacrificiu – renunțarea la consum. Dar n-ai cum să te înțelegi cu apologeții doctrinei inflaționiste, care visează cu ochii deschiși la ieftinirea creditului și, deci, la creșterea fluxului de cheltuieli, fără să accepte că efectul inevitabil al acestui fenomen este scumpirea generalizată, adică reducerea puterii de cumpărare a monedei. Explicația este altminteri banală, precum legea cererii și ofertei: reduci rata dobânzii și astfel mărești oferta de bani? Înseamnă că ei banii se vor ieftini, adică nu vor mai valora nici cât o ceapă degerată.

Decizia BNR se bazează pe continuarea procesului de desinflație, adică pe micșorarea ratei inflației. Argumentul este următorul: rata dobânzii trebuie să urmeze dinamica prețurilor sau a puterii de cumpărare. Cresc prețurile? Atunci dobânda trebuie să crească și ea pentru a tempera apetitul pentru consum. Scad prețurile? Atunci și dobânda trebui redusă tocmai pentru a încuraja consumul și investițiile. Cu alte cuvinte, rata dobânzii trebuie să se țină scai de evoluția puterii de cumpărare.

Problema “specialiștilor” este că ei cred că evoluția prețurilor (inflația) este, ptiu, o variabilă exogenă. Adică e determinată de… starea vremii în cel mai bun caz, respectiv de extratereștri în cel mai rău caz. Inflația este pentru ei precum ceața pentru automobiliști: ceva ce nu depinde de șoferi și în fața căreia trebuie să încetinești, după care, când ceața se ridică poți să accelerezi. Cei de la pedalele politicii monetare cred că dacă ceața inflației se risipește, a venit timpul să accelereze expansiunea creditului.

În realitate, inflația depinde tocmai de ritmul de creștere a masei monetare, adică de rata dobânzii de politică monetară. Politicienii monetari confundă astfel cauza cu efectul: nu masa monetară trebuie să se schimbe ca urmare a modificării prețurilor, ci prețurile evoluează în urma evoluției condițiilor monetare. Este absurd să spui că, dacă rata inflației scade, a sosit momentul să relaxăm politica monetară! Tocmai politica monetară permisivă a dus la pierderea puterii de cumpărare și la inflație!

Scăderea ratei dobânzii reprezintă un eveniment nefericit. Celor care cred că ieftinirea forțată a creditului este un lucru bun ar trebui să li se replice că și ieftinirea uleiului sau pâinii sunt lucruri bune, dar în afară de câțiva socialiști extremiști (sau consecvenți) nimeni nu recomandă astăzi plafonarea prețurilor la aceste produse, ca pe timpul lui Ceaușescu. Păi cum, nu se vor finanța astfel noi afaceri, nu vom crește numărul locurilor de muncă? – vor protesta inflaționiștii. Ba da, vom urca până la cer firma, ba chiar economia națională. De parcă cineva e prost să muncească pe bani care se devalorizează. De parcă crearea de locuri de muncă prin orice mijloc este permisibilă și eficientă. He, he, dragii moșului, dacă așa ar sta lucrurile am putea elimina șomajul instant instaurând (cică) dictatura proletariatului. Dar lucrurile nu stau așa. Ca să creezi locuri de muncă, adică să dai o pâine de mâncat unora, ai nevoie de capital – cel puțin până când producția ta se vinde și îți recuperezi investiția. Asta poate să dureze câteva luni sau câțiva ani, depinde. Așadar, fie aduci capital de acasă fie apelezi la capitalul agonisit de alții. Adică ai nevoie de economisire ca să deschizi o afacere. Tipărirea de bani nu ține loc de economisiri. Tipărirea de bani nu face decât să le dea vremelnic niște putere de cumpărare unora, care au cu ce să cumpere terenuri, imobile, mă rog, poate chiar să dea niște bani pentru o pâine de mâncat altora. Consecința inevitabilă este însă pierderea generală a puterii de cumpărare. Datorită scumpirii care urmează creșterii masei monetare, toată societatea devine mai săracă. Descoperim că salariul nu ne mai ajunge să cumpărăm atâta pâine cât eram obișnuiți odinioară. Pe scurt, expansiunea creditului duce inevitabil la redistribuție: unii câștigă ce alții pierd.

Dar ce mai contează, gândesc socialiștii monetari? Detalii. Am promis că stimulăm investițiile? Le-am stimulat. Am promis că crește PIB-ul? L-am crescut. Am promis că ridicăm nu știu ce pod sau drum? L-am ridicat. Acum de ce vă văitați că nu vă ajung banii pentru întreținere?! Mai bine o melodie să cântăm:

0 Shares
Share
Tweet
Share