4 July 2020
Home / Economişti / Apocalipsa care stă să vină de la Apus

Apocalipsa care stă să vină de la Apus


Lawrence Kotlikoff (Boston University) pune cărțile pe masă și arată de ce SUA se îndreaptă vertiginos spre faliment.

Conform FMI, diferența dintre cheltuielile planificate de guvernul American și veniturile prognozate este uriașă, iar SUA are nevoie de o ajustare bugetară permanentă de 14% din PIB pentru a-și pune finanțele publice în ordine.

Pentru a înțelege ce înseamnă 14 procente din Produsul Intern Brut, să spunem că veniturile federale totale se ridică acum la 14,9% din PIB. Deci FMI spune că lichidarea deficitului bugetar prin creșterea veniturilor necesită, pe șleau, dublarea imediată și permanentă a impozitelor pe venit, pe corporații, a taxelor federale și a cotizațiilor sociale.

Și asta spune FMI. Congressional Budget Office spune ușor altceva, mai precis că situația este mai rea (deși creierul uman cu greu poate percepe ce poate fi mai rău de atât). Citiți aici raportul, e cu poze.

Herb Stein, președintele Council of Economic Advisers în timpul președintelui Richard Nixon, a emis o propoziție care a făcut legendă: “Ceva ce nu mai poate funcționa, se va opri”. Corect. Schema Ponzi a unchiului Sam se va opri. Dar se va opri prea târziu. Și se va opri urât.

Atunci când va fi mai rău de cât în Grecia, adaugă Kotlikoff. Iar dacă punem la socoteală îndemnurile keynesienilor la creșterea cheltuielilor publice pentru a ieși din criză, putem să ne împușcăm.

Marea Britanie este și ea la fel de falimentară. O spune profesorul Kevin Dowd.

Deși datoria publică a țării se ridică doar la 70% din PIB, ceea ce este puțin dacă ne raportăm la standardele „moderne” (birocratic-bruxelleze) de evaluare, această sumă reprezintă doar vârful icebergului, pentru că datoria neoficială și necontabilizată ca atare este mult mai mare.

Adevărata datorie a guvernului este valoarea prezentă a tuturor angajamentelor pe care și le-a asumat, pe baza anticipării că ele vor fi achitate de contribuabili în viitor. Cele mai importante exemple sunt angajamentele legate de sistemul public de pensii și sistemul de sănătate. Aceste angajamente sunt uluitoare.

O estimare recentă a Institute of Economic Affairs arată că ele la 333% din PIB. O alta, conform lui Christian Hagist și colegilor săi de la Freiburg University, ridică cifra la 530% din PIB. Două calcule diferite efectuate de cercetători reputați zugrăvesc o imagine deprimantă.

Dacă ne raportăm la prima cifră, aceasta înseamnă că fiecare cetățean britanic va trebui să plătească de peste 3 ori venitul său anual doar pentru a acoperi datoria…

Dar chiar și aceste cifre sunt excesiv de optimiste, deoarece ele se referă la povara fiscală neacoperită care a fost deja angajată, în vreme ce realitatea este că această povară se situa pe un trend ascendent înainte de criză și crește și mai rapid în prezent.

Deci avem în medie, pe individ, o povară fiscală de 73000 de lire la o evaluare optimistă, respectiv 117000 de lire la o evaluare pesimistă – dar în ambele cazuri probabil mult mai mare și cu siguranță în creștere – care este distribuită neuniform în rîndul populației: tinerii plătesc mult mai mult iar bătrânii foarte puțin.

O estimare recentă sugera că cine se va naște în 2011 va moșteni, la naștere, o datorie de 200000 de lire.
Este pur și simplu de neconceput ca o datorie de o asemenea mărime să fie vreodată achitată.

Se pune atunci următoare problemă morală: dincolo de ce nivel datoria devine atât de mare încât copiii noștri se vor naște într-o nouă formă de sclavie, ajungând pe lume încătușați de datoria înaintașilor?

Sistemul nostru politic a creat o uriașă schemă Ponzi intre generații, pasând banii de la o generație la alta până când, inevitabil, întreg acest sistem putred se va prăbuși sub povara greutății acumulate.

În final, Kevin Dowd prezice ceea ce orice economist rezonabil poate să realizeze, anume că din această imposibilitate nu se poate ieși decât prin inflație sau prin repudierea datoriei. Noi, în România, simțim cel mai bine ce înseamnă aceasta. Pur și simplu realizezi că statul nu îți mai oferă nimic, că mare parte din întregul capital al națiunii (căi ferate, drumuri, poduri, clădiri, școli)se consumă încet-încet, fără nicio speranță ca va fi măcar înlocuit; că asistența medicală publică se volatilizează pe măsură compensarea medicamentelor dispare iar spitalele rămân fără provizii; că pensiile de stat sunt tăiate, iar dacă nu sunt tăiate se impozitează.

Despre toate aceste lucruri am mai vorbit și eu și alții. Ce nu subliniază suficient niciunul dintre profesorii citați este efectul economic depresiv al creșterilor de impozite – alea câte vor fi, căci e greu de crezut că se vor dubla. Toate calculele făcute de FMI, de Congressional Budget Office și alte instituții oficiale mizează pe faptul că economia va crește. (Tocmai am primit o informare și un buletin de vot de la American Economic Association și acolo mi se spune că membrii asociației vor fi mai bogați în viitor, drept pentru care trebuie să decidă modificarea cotizației). Dar nu va crește. Mai degrabă se prefigurează câteva „decenii pierdute” – modelul japonez. Oricum nu va crește ca în trecut, trendul istoric arată decelerarea creșterii economice. Cu cât impozitele vor fi mai mari cu atât se va munci mai puțin, cu atât se va produce mai puțin… cu atât zidul spre care ne îndreaptă locomotiva se apropie mai repede.

Lecția care trebuie înțeleasă este următoarea:
Avem nevoie de reformă rapid. Trebuie să oprim locomotiva politică până când nu intră cu toată societatea în zid. Am schițat câteva idei. Mă bucur să văd că prin unele proiecte politice se vorbește (doar se vorbește deocamdată) despre înlocuirea sistemului public de pensii cu cel privat. Dar sunt inițiative marginale, fără substanță și mai ales incomplete. Restul măsurilor propuse de decidenții politici sfidează inteligența economistului. Despre care tocmai v-am spus că este mai slab decât jurnalistul.

0 Shares
Share
Tweet
Share